Din secretele istoriei lumii

Nu vreau să fac nici o pledoarie pro UE, mai ales că ne-a dezamăgit atât de mult și acum știe (știu) tot norodul (și nărodul) că este doar o altă formă de dictatură, în care cei mulți, populația sau prostimea – cum ni se zice la modul generic –  vor fi sclavi pe vecie, fără nici o speranță de îmbunătățire atât timp cât avem guvernanți nevolnici și nemernici, atât timp cât ei feliază și vând România pe bucăți superputerilor de la care, chipurile, am putea avea milă și niște avantaje…îndoielnice, dubioase și buboase,  atât timp cât nu producem nimic și nu ne folosim propriile resurse cu utilaje prorii (vezi Roșia Montană).

E un material lunguț despre raporturile SUA cu restul lumii și raporturile euro-dolar, pe care l-am primit și pe care doresc să vi-l împărtășesc. O să vă dați seama că el a fost scris acum ceva timp (înainte de alegerea lui Obama), dar  numeroasele chestiuni puse de el rămân, încă, actuale.

  ‘De 50 de ani încoace, valuta de referință pe piața mondială e dolarul american. Dolarul american se tipărește într-un singur loc: Federal Reserve, USA (reprezentată de un consorțiu de bănci PARTICULARE  evreiești  !!!!).

Deci, dacă Franța sau orice altă țară vor să cumpere ceva de $50 milioane, ei trebuie să „muncească” și să facă rost de $50 milioane de dolari. In schimb, dacă USA vrea același lucru, trebuie doar să tipărească banii și gata !

Ceea ce de altfel USA a făcut din plin în ultimii 50 de ani: a inundat lumea cu dolari pe care i-a tipărit FĂRĂ A AVEA ACOPERIRE ÎN AUR, ori de cîte ori aveau nevoie de ceva. Din cauza asta balanța comercială americană are în prezent un deficit formidabil, estimat la vreo $2.5 mii de miliarde și se anticipează creșteri monstruoase în următorii ani (în ritmul prevăzut de bugetul lui Bush ajunge la $3.5 mii de miliarde în următorii 3 ani, adică 50% din GDP). Atât timp cât dolarul rămîne valuta lumii, americanii sunt OK: ei pot tipări într-una dolari și pot plăti datoriile. America trăiește pe datorie  față de restul lumii.

Problema abia acuma începe: IRAK ESTE PRIMA ȚARĂ DIN OPEC CARE A RENUNȚAT LA DOLARI ȘI A ÎNCEPUT SĂ VÂNDĂ PETROL PE EURO. (De pe 6 noiembrie 2000, când un EURO era $0.8, deși Irak a pierdut o grămadă de bani atunci, a fost o investiție foarte curajoasă ; între timp EURO a depășit dolarul, deci Irak a câștigat imens). Asta a fost, de fapt, greșeala lui Saddam pe care America n-o va putea ierta niciodată. Cel putin alte două țări din OPEC (Iran si Siria) vor deasemenea să treacă la EURO, iar în ultima instanță asta e intenția întregului OPEC. Inclusiv  Venezuela, care are 7% din petrolul lumii a trecut la o combinație  Euro-Dollar, adică și-a schimbat o jumătate din rezervele valutare în EURO.

Banca Centrală a Rusiei și cea a Chinei au făcut exact același lucru, și așa se explică de ce există un mare surplus de dolari pe piața lumii și o mare cerere de EURO, de aia dolarul scade puternic în raport cu EURO. Asta e lovitura decisivă pentru economia americană, pentru care Alan Greenspan (șeful lui Federal Reserve) a pronosticat o pierdere de $13 trilioane (adică mii de miliarde) doar în prima etapă: dacă EURO va deveni valuta lumii în locul dolarului, pe lângă faptul că valoarea dolarului va scădea dramatci, americanii nu vor mai putea să arunce pe piață dolari pe care îi tipăresc cum îi taie capul (făra acoperire în aur), toate tările lumii  vor scăpa de dolari, ca să faca rost de EURO să cumpere petrol de la OPEC, toți investitorii mari se vor retrage de pe piața americană și vor merge în cea Europeană, și în general tehnica trăitului pe datorie cade.

Dolarul este deja menținut artificial, ridicat prin aranjamente politice ale  USA cu China, Coreea de Sud, Taiwan si Japonia. Aceste țări produc aproape tot ce consumă USA. America le împrumută dolari, ca să producă,  apoi ele își vând marfa pe piață americană și, din câștiguri își plătesc datoriile la  USA, deci dolarii se întorc de unde au plecat. Economiștii și bancherii au atras demult atenția că, dacă Asia nu mai susține dolarul prin astfel de aranjamente politice nefundamentate economic, acesta se va prăbuși dur, într-un imens nor de scrum și praf. Iar Asia a inceput să treacă pe EURO, pentru că are și ea nevoie de petrol, iar OPEC va vinde în curând pe EURO. Așa că Bush, predecesorul lui Obama, a făcut o „Axis of Evil” în care au băgat toate țările care au  trecut la vânzarea petrolului pe EURO sau își trec rezervele naționale în EURO. Ei vor ataca toate aceste tări (Irak, Iran, Siria, Venezuela,  etc) și vor pune acolo guverne marionetă care vor face schimbarea inversă, de la EURO la dolar.

Ăsta e și motivul pentru care Marea Britanie încă n-a trecut la EURO, pentru că, dacă o făcea până acum ar fi trebuit să fie de partea opusă americanilor. Britanicii vor fi vicleni ca de obicei: dacă USA își face treaba, ei rămîn la liră, dacă EU oprește războiul vor trece imediat la EURO (ceea ce au tot amânat, ca să vadă cum iese, în ciuda riscurilor și pierderilor  de moment.

Miza acestui război e imensă: dacă USA nu îl face, rolul de superputere  mondială va trece la UE. De aceea Franța și Germania TREBUIE SĂ LUPTE PÂNĂ  LA CAPĂT.

Irak e doar începutul, e doar prima bătălie. Indiferent  cine o câștiga, războiul va fi mult mai lung.’

 

Strategii de manipulare a maselor

Nimic nu iubesc mai mult decât libertatea, deși știu că omul este înghesuit de atâtea comandamente (morale) și ordine, constrângeri și măsluiri, încât liberul arbitru pare să fi ajuns o paiață, dacă nu o fantomă. Pot fi oricât de binevoitoare, tolerantă și înțelegătoare, atât timp cât nu mi este atacată libertatea mea de acțiune și de gândire. Din clipa aceea devin din miel leu-paraleu.

Ei, bine, vreau să vă prezint, legat de libertate, câteva idei de-ale lui Noam Chomsky, vestitul lingvist american, de fapt, mai mult decât părinte al lingvisticii moderne (gramatica generativă și transformațională), un gânditor original și influent, fiindcă a generat școală. Pentru Chomsky, ’’libertatea de exprimare este mai importantă decât orice versiune a faptelor susținută de ordinea stabilită, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl întreține cu adevărul faptelor în sine.”

Este omul social al zilelor noastre mai liber decât era în trecut ? Este el manipulat să gândească într-un anumit mod (dorit de vârfurile politicianiste sau clasa diriguitoare) sau împiedicat să gândească, ocupându-i-se mintea cu tot felul de prostii dăunătoare psihic ?

Meditați la următoarele tehnici de spălare a creierului sau strategii diversioniste din lista lui Noam Chomsky:

1. ’’A distrage în permanenta atenția publicului, departe de adevăratele probleme sociale, captivată de subiecte fără importanță adevărată. A ține mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fără nici un timp pentru gândire” scrie Chomsky.

2. A cauza probleme si apoi, a oferi solutii.

Aceasta metodă se mai numește și ’’ problema – reacție – soluție”. La început, se creează problema, sau „situația”, prevăzută pentru a suscita o anume reacție a publicului, pentru ca tocmai acesta să ceară măsurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intenționată a violenței urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru ca publicul să ceară legi represive, în detrimentul libertății.

3. Strategia „în degradeu”.

Pentru ca publicul să accepte o măsură inacceptabilă, este de ajuns să fie aplicată în mod progresiv, în ’’degradeu”, pe o durată de zece ani. În acest fel, au fost impuse condiții sociale și economice absolut noi, au fost impuse din 1980 pâna în 1990. Șomaj masiv, imigrație – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizări, salarii care nu mai asigură un venit decent, iată schimbările care ar fi provocat o revoluție dacă ar fi fost aplicate în mod brutal.

4. Strategia actiunii cu date diferite.

O altă manieră de a obliga publicul să accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca “dureroasă, dar necesară’’, obținând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai usoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru că efortul nu trebuie făcut imediat, apoi, pentru că publicul are mereu tendința de a nădăjdui că ’’totul va merge mai bine mâine” și că sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, această manieră lasă publicului timp pentru a se obișnui cu ideea schimbării, pe care o va accepta cu resemnare la momentul oportun. Exemplu recent: trecerea la Euro și pierderea suveranității monetare și economice, acceptate de țările europene între 1992 – 1995 și aplicate în 2002.

5. A se adresa publicului ca unor copii mici.

Cea mai mare parte a publicitților destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje și un ton absolut copilăresti, aproape debile, ca și cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare ? ’’de 12 ani.”Dacă ne adresăm unei persoane ca și cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate și cu o oarecare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacție tot atât de lipsită de simț critic ca al unui copil de 12 ani” analizează Chomsky.

6. A face apel mai mult la partea emotionala decât la gândire.

Este o tehnică clasică pentru a opri analiza rațională și, deci, simțul critic al oamenilor. Ïn plus, folosirea emoționalului deschide accesul la subconștient, pentru implantarea unor anumite idei, dorințe, spaime, pulsiuni sau comportamente.

7. Mentinerea poporului în neștiinta și prostie.

A face în asa fel ca poporul să nu înteleagă tehnologiile și metodele folosite pentru controlarea și robirea lui. Calitatea educației dată claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă, încât prăpastia de neștiintă, care separă clasele de jos de cele de sus să fie și să rămână de neînțels de către cele dintâi.

8. A încuraja publicul să se complacă în mediocritate.

A încuraja publicul să creadă că e ”bine” de a fi prost, vulgar și incult. A-l îndopa cu seriale americane și emisiuni de tele-realitate, niște dobitocenii monstruoase.

9. A înlocui revolta cu învinovățirea.

A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria-i nenorocire, din cauza unei inteligențe insuficiente, sau a capacităților și eforturilor necorespunzătoare. Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se sub-estimează și se învinovățește, ceea ce crează o stare depresivă, având ca efect abținerea de la acțiune. Și, fără acțiune, nu există revoluție !

10. Și, ultimul punct, a cunoaște oamenii mai bine decât se cunosc ei înșiși.

Ïn ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale științei au săpat o prăpastie crescândă între cunoștintele publicului și acelea deținute și folosite de elitele conducătoare. Multumită biologiei, neurobiologiei și psihologiei aplicate, ”sistemul” a ajuns la cunoașterea avansată a făpturii omenești, fizic si psihic. Sistemul cunoaște individul mediu mai bine decât el însuși. Aceasta înseamnă că, în majoritea cazurilor, sistemul deține un control mai mare și o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înșiși.

Ideile de mai sus ale lui Chomsky fac parte dintr-o teorie critică asupra propagandei sociale prin intermediul mass-mediei apărute în cartea Manufacturing Consent: The Political Economy of the Mass Media (1988) (Fabricarea consimțirii: Politica Economică a mass-mediei).

 

Puterea opresivă

Dacă aș spune că sunt foarte surprinsă de reacția oamenilor la opresiune, aș minți. Nu sunt surprinsă pentru că empatizez cu ei și-i înțeleg foarte bine pe cei oprimați. Inima îmi bate la unison cu a lor. Mi-am imaginat astfel de reacții ale oamenilor hăituiți de o putere opresivă, dar nu le-am măsurat și cântărit în direct. Ei mi se par a fi exact ca și mistrețul gonit de hăitași, care știe că pe urmele lui sunt o duzină de guri căscate, rânjitoare și băloase de câini îndărjiți și feroci care abia așteaptă să muște o bucățică din el și, încearcă disperat să scape, înfundându-se într-un impas de unde nu mai găsește ieșire și se decide să-și înfrunte, cu colții rânjiți amenințător, persecutorii. Nedreptatea mă jignește și mă înfurie. Nu pot suporta discriminarea pe orice motiv ar fi ea: profesională, socială, de rasă sau religie, sexuală etc. Un singur motiv, mă gândesc, ne-ar putea face să răbdăm ceea ce e de nerăbdat: neîncrederea în propria noastră valoare, credință, idealuri și competențe ori puteri de realizare. De aceea, introspecția e valoroasă, ne face să ne analizăm și să realizăm ce suntem și ce putem face.
Sunt câte unii cărora li se dă pe mână puterea de a conduce câte un colectiv de oameni și care-și manifestă ‘funcția’ de șef prin brutalități de comportament, mojicie, grobianism, ipocrizie (se poartă execrabil față de subordonați și pozează în democrați față de cei mai mari peste el), violențe verbale, criticism picurat minut cu minut peste capul plecat. Intr-un cuvânt, sunt niște oameni de nimic, ajunși în poziție de conducere și care își pun, vorba fabulei, blănuri de oaie cu cei de peste ei și și-o dau jos când se întorc la cei mici…
De curând, am aflat de un astfel de caz, dintre mai multe petrecute în aceeași ‘ogradă domestică’, în care un angajat – tracasat, umilit, violentat verbal, criticat până la sânge (nimic din ceea ce făcea nu era bine și nu valora nimic!), într-un cuvânt hăituit cu o atitudine absolutistă și tiranică, a preferat, în această perioadă a crizei financiare globale, să-și dea demisia decât să mai rabde! Asta după ce a răbdat ani buni, ani în șir. Nu avea nici o alternativă, nu și-a pregătit, din timp, nici o soluție mai bună de angajare în altă parte, iar postul din care și-a dat demisia era oarecum asigurat, avea un contract pe durată nedeterminată, putea să rămână acolo mult și bine, până la adânci bătrâneți…Avea o gură mică de hrănit și totuși a preferat să-și dea demisia…, fapt care pe mine l-a lăsat gură-căscată la început. Apoi am început să raționalizez, să mă gândesc.
Era o reacție viscerală, de fugă, întocmai ca a mistrețului de mai sus, mai puțin reacția de a mușca de la urmă…
Lăsând la o parte simbolismul și întorcându-mă spre realitatea gestului de demisie, sunt sigură că a fost o lovitură și pentru șeful respectiv lăsat, la rândul lui gură-căscată, neacoperit pentru un post pe care avea deja un om pregătit și școlit/ competent pe postul acela. Nu știu dacă i-a dat de gândit și dacă și-a revizuit atitudinea. Din câte am auzit, nu prea cred. E genul de om …cu caracter meschin, mărunt la suflet, care se crede mai presus de toate și oricine, dator să calce peste sentimente și oameni ca un elefant în magazinul de porțelanuri. A rămas poate puțin descumpănit, dar i-a trecut. E convins că va găsi un alt înlocuitor și cred că și l-a găsit. E genul care prin atitudinea lui de gadină turbată, conduită repetată zilnic în fiecare ceas al zilei, face imposibil de respirat aerul locului de muncă. Omul din subordine rabdă cât rabdă toate umilințele, le înghite ca pe niște pastile amare-amare,  până când își zice că nu mai e de trăit astfel și se duce unde vede cu ochii, ca un om bătut de streche…Introspectându-se, realizează că a mai rămâne o clipă în plus înseamnă a se desființa ca ființă umană. A se anula. A-și confirma șieși că nu valorează nici cât o ceapă degerată, așa cum încerca bestia de șef să-i bage-n cap zi de zi, făcându-l să se simță mic, insignifiant, nul.

 

Icoana din tău

In toată această degradată și acidă imagine a învățământului românesc, pe care majoritatea o vede și o exacerbează, se uită prea adesea că au ieșit elevi și studenți eminenți (apreciați mai mult în străinătate: olimpiade, burse de studiu, burse doctorale) care s-au întors în țară, părărsind opțiuni financiare și perspective de viitor mult mai bune, ca să lucreze spre…bunăstarea ‘țărișoarei lor’. Si ce credeți că au pățit mai departe? Li s-a răspuns că sunt prea calificați pentru crăcuța pe care stă postul solicitat de multimedaliatul nostru și că nu au posibilitatea să-l primească în sânul lor, cald și hrănitor. De ce? Un supercalificat ar fi desființat cel puțin un loc sau două de muncă. E ca și munca robotului industrial. Cu cât știe face mai multe lucruri, cu atât se reduce numărul de posturi a căror listă de cerințe și profil pretindeau execuția acelor sarcini. Supercalificarea ne sperie, mai bine rămânem la lecția de mecanică primitivă a roții.