Un exemplu de analiză a mesajelor non-verbale, luat din cotidian.
Intr-una din zilele astea de vară, am trecut pe lângă o terasă a unui restaurant, era dimineață, în jurul orei 10,30, și la una dintre mese, memoria mea vizuală a înregistrat următoarea scenă, chiar dacă am trecut rapid pe lângă ea.
Erau doi tineri, un el și o ea, stând de vorbă și având în fața lor niște sucuri. Să fi avut ei împreună totalul numărului meu de ani…Vreau să spun prin asta că nu prea aveau experiență, se aflau la vârsta tatonărilor și a mirărilor candide, cu toate că aveau fiecare până-n douăzeci de ani.
Posturile lor era următoarele:
1) Băiatul, înalt, frumușel, curățel și bine făcut, chipeș chiar, vorbea volubil, fâră pauze și fără să pară interesat prea mult de reacțiile interlocutoarei lui. Era prea captivat de sunetul propriei voci sau de modul în care își făcea istorisirea. Tinea coatele pe masă și gesticula cu palmele în sus, ceea ce înseamă că vorbea cu sinceritate, nu falsifica cu nimic conținutul spuselor lui. Animația și vorbăria lui părea să nu bage în seamă poziția fetei, a tinerei din fața lui.
2) Fata se lăsase în jos pe scaun, intrase pe jumătate sub masă, cu picioarele întinse și încrucișate unul peste altul. Nu îl privea pe interlocutor, ci privea undeva sub masă, la vârful picioarelor încălțate cu sandale. Poziția ei era ca și cum fluxul neobosit al vorbirii celuilalt ar fi împins-o cu putere sub masă, ca să caute un ascunziș, un refugiu, unde să se poată cu ușurință sustrage unei ascultări atente.
Pentru mine a fost clar că fata se plictisea, probabil nici nu mai asculta ce i se spunea, ci doar încerca să reziste eroic, găsindu-și ceva de făcut pe sub masă, studiind baretele sandalelor rugozitățile din pavajul în carouri al terasei. Picioarele încrucișate sub masă indicau că este ostilă sau că cel puțin se pregătește, mai greu, să iasă din această sechestrare tiranică din partea tovarășului de pahar, inițial voită, și non-participare la discuție.
Ce-l împiedica oare pe acest tânăr care gesticula volubil să vadă că interlocutoarea lui, nu-l asculta de loc? Era un discurs în vânt. Era prea orbit de firul proprei lui demonstrații, prea absorbit, vorba lui Camil, de jocul ideilor, jocul ielelor? Sau, pur și simplu, se admira pe sine prea mult în timp ce vorbea dat fiind că nu se auzea decât vocea lui? Preopinenta lui (o fi vorbit ea cândva înaintea lui, putea să fie un răspuns pe care i-l dădea el acum, dar se lungea mult prea mult) tăcea și iar tăcea, alunecând sub masă – pic cu pic sub avalanșa de vorbe? Nici măcar nu se ostenea să întrețină conversația cu niște interjecții sau comentarii aprobatoare gen: ‘Așa?’ ‘Parol, mon cher!?’ ‘Ei, zău…’, ‘Da’ nu mai spune dom’le!’, ‘Ia, auzi!’ ‘Carevasăzică, așa…!’ etc

Enter your email address:

Delivered by FeedBurner