Problema este cum să distingi între adevăr și minciună când întâlnești oameni și discuți cu ei sau, pur și simplu, când intri în contact cu diferite persoane, de care ai nevoie sau care au ele nevoie de tine. Una îți spune omul, alta gândește și nu mai e pentru nimeni un secret (sau dacă este un secret, atunci e secretul lui Polichinelle, adică unul cunoscut de toți și numai de cel vizat – nu) că sunt prețioase competența psihologică, spiritul de observație și capacitatea de analiză a gesticii. Dezvoltarea observației, a memoriei și însușirea limbajului corporal, a semnificațiilor lui, nu sunt utile numai pentru recrutori (sau ‘vânătorii de capete’), ci pentru toți cei care lucrează în posturi de relații cu publicul, posturi de comunicare și interrelaționare (responsabili resurse umane, angajatori, patroni), posturi de educație (profesori, inspectori), posturi artistice (actori). Cunoașterea limbajului corporal acoperă falia existentă între aparență și esență, aparența fiind vorbele pe care le spune omul, iar esența (ceea ce trebuie să deconspiri sau să afli ca adevărat) – gesturile (incontrolabile) pe care le face. Știați că hoții, cunoscând acest adevăr elementar (al desconspirării lor prin gesturi) își ascund mâinile?
Ideea acestui articol mi-a venit, după ce mi-am amintit de o întâlnire de acum câteva luni. O tânără întreprinzătoare tocmai își deschisese cu mari eforturi financiare un coafor și avea nevoie de angajați. Povestea că venise la interviul de angajare (pentru postul de frizer) un bărbat care avea un comportament bizar, iar instinctul îi sufla să se ferească, dar rațiunea îi spunea că are nevoie să angajeze pe cineva, ca să poată demara afacerea. ‘Ce să fac?’ ne întreba ea. ‘Să-l angajez ori ba?’.
Iată ce i-am sugerat pe viitor pentru alți intervievați:
1) observă cum pășește în încăpere: cu pași timizi, cu pași apăsați, cu pași repezi, prelinși, fofilați etc Fiecare din aceste moduri de deplasare dezvăluie ceva.
2) cum îți strânge mâna? Cu palma în sus (se lasă ușor dominat), cu palma în jos (este un dominator) sau cu palma așezată vertical (este un egalitarist, un partener, un om căruia îi place să lucreze în echipă).
3) privește-l în ochi și vezi dacă pupilele lui se măresc sau nu, în momentul în care îi vorbești. Dacă se măresc, atunci te ascultă cu interes, îi place ce aude, e captivat (acest lucru e, de fapt, valabil mai mult pentru relații mai apropiate).
4) când îți vorbește ochii lui privesc în stânga sus (se îndreaptă spre emisfera stângă a creierului, cea responsabilă cu rațiunea și logica, deci îți spune adevărul) sau alunecă în dreapta sus (te minte, ficționalizează faptele prezentate – deoarece emisfera dreaptă este sediul imaginației și fanteziei).
5) stă pe scaun picior peste picior (o atitudine opozitivă) sau cu un picior adus de la nivelul gleznei peste genunchiul celălalt (o atitudine provocatoare, rebelă, concurențială).
6) și-a încrucișat brațele peste piept? atunci va trebui să faci ce-i face ca să și le descrucișeze (să-i anihilezi puternicul spirit de opoziție pe care-l denotă barierea mâinilor încrucișate).
7) își acoperă gura, în timp ce vorbește, sau își atinge lobul urechii? sigur îți ascunde ceva sau tocmai te-a păcălit.

Anunțuri

Dacă aș spune că sunt foarte surprinsă de reacția oamenilor la opresiune, aș minți. Nu sunt surprinsă pentru că empatizez cu ei și-i înțeleg foarte bine pe cei oprimați. Inima îmi bate la unison cu a lor. Mi-am imaginat astfel de reacții ale oamenilor hăituiți de o putere opresivă, dar nu le-am măsurat și cântărit în direct. Ei mi se par a fi exact ca și mistrețul gonit de hăitași, care știe că pe urmele lui sunt o duzină de guri căscate, rânjitoare și băloase de câini îndărjiți și feroci care abia așteaptă să muște o bucățică din el și, încearcă disperat să scape, înfundându-se într-un impas de unde nu mai găsește ieșire și se decide să-și înfrunte, cu colții rânjiți amenințător, persecutorii. Nedreptatea mă jignește și mă înfurie. Nu pot suporta discriminarea pe orice motiv ar fi ea: profesională, socială, de rasă sau religie, sexuală etc. Un singur motiv, mă gândesc, ne-ar putea face să răbdăm ceea ce e de nerăbdat: neîncrederea în propria noastră valoare, credință, idealuri și competențe ori puteri de realizare. De aceea, introspecția e valoroasă, ne face să ne analizăm și să realizăm ce suntem și ce putem face.
Sunt câte unii cărora li se dă pe mână puterea de a conduce câte un colectiv de oameni și care-și manifestă ‘funcția’ de șef prin brutalități de comportament, mojicie, grobianism, ipocrizie (se poartă execrabil față de subordonați și pozează în democrați față de cei mai mari peste el), violențe verbale, criticism picurat minut cu minut peste capul plecat. Intr-un cuvânt, sunt niște oameni de nimic, ajunși în poziție de conducere și care își pun, vorba fabulei, blănuri de oaie cu cei de peste ei și și-o dau jos când se întorc la cei mici…
De curând, am aflat de un astfel de caz, dintre mai multe petrecute în aceeași ‘ogradă domestică’, în care un angajat – tracasat, umilit, violentat verbal, criticat până la sânge (nimic din ceea ce făcea nu era bine și nu valora nimic!), într-un cuvânt hăituit cu o atitudine absolutistă și tiranică, a preferat, în această perioadă a crizei financiare globale, să-și dea demisia decât să mai rabde! Asta după ce a răbdat ani buni, ani în șir. Nu avea nici o alternativă, nu și-a pregătit, din timp, nici o soluție mai bună de angajare în altă parte, iar postul din care și-a dat demisia era oarecum asigurat, avea un contract pe durată nedeterminată, putea să rămână acolo mult și bine, până la adânci bătrâneți…Avea o gură mică de hrănit și totuși a preferat să-și dea demisia…, fapt care pe mine l-a lăsat gură-căscată la început. Apoi am început să raționalizez, să mă gândesc.
Era o reacție viscerală, de fugă, întocmai ca a mistrețului de mai sus, mai puțin reacția de a mușca de la urmă…
Lăsând la o parte simbolismul și întorcându-mă spre realitatea gestului de demisie, sunt sigură că a fost o lovitură și pentru șeful respectiv lăsat, la rândul lui gură-căscată, neacoperit pentru un post pe care avea deja un om pregătit și școlit/ competent pe postul acela. Nu știu dacă i-a dat de gândit și dacă și-a revizuit atitudinea. Din câte am auzit, nu prea cred. E genul de om …cu caracter meschin, mărunt la suflet, care se crede mai presus de toate și oricine, dator să calce peste sentimente și oameni ca un elefant în magazinul de porțelanuri. A rămas poate puțin descumpănit, dar i-a trecut. E convins că va găsi un alt înlocuitor și cred că și l-a găsit. E genul care prin atitudinea lui de gadină turbată, conduită repetată zilnic în fiecare ceas al zilei, face imposibil de respirat aerul locului de muncă. Omul din subordine rabdă cât rabdă toate umilințele, le înghite ca pe niște pastile amare-amare,  până când își zice că nu mai e de trăit astfel și se duce unde vede cu ochii, ca un om bătut de streche…Introspectându-se, realizează că a mai rămâne o clipă în plus înseamnă a se desființa ca ființă umană. A se anula. A-și confirma șieși că nu valorează nici cât o ceapă degerată, așa cum încerca bestia de șef să-i bage-n cap zi de zi, făcându-l să se simță mic, insignifiant, nul.