Pretextul pentru această intervenție l-am întâlnit, întâmplător,  pe un blog unde este folosit termenul ‘polmenicul’.  In locul cui? o să mă întrebați. Sper să ghiciți din demonstrația următoare. Și nu cred că era o formă strecurată din goana condeiului, căci, dacă ar fi vorba de o simplă metateză fonetică (datorată neatenției), atunci fonemele asupra cărora ar fi fost operată schimbarea de poziție ar fi fost cu mult mai apropiate una de cealaltă, dar ele sunt destul de depărtate, ceea ce înseamnă că a fost asimilată forma greșită.  Vă dau citatul revelator, fără să fac trimiteri și fără nume ca să nu stârnesc iarăși un cuib de viespi : ‘Dacă nu ar fi aproape sarcină de serviciu zău! dacă m-aş mai uita la ştiri! Cum pornesc televizorul, la prima oră a dimineţii, aflu doar de moarte. Polmenicul de azi conţine o biată fetiţă căzută de la etaj, un bolnav de peritonită care s-a sfîrşit în sanie, prin nămeţi, pînă să ajungă la spital,  un individ care a murit carbonizat.

De fapt, cuvântul vine din limba slavă și, ca dovadă a sensului transmis din slava veche în limbile slave actuale ( preluat și de română), s-a păstrat, de ex., în polona actuală sub forma unui verb ‘pomiętać‘ (se citește ‘pomientaci‘ cu un ‘e’ nazal ca în franceză) care înseamnă ‘a-și aminti‘. In fapt, ‘pomelnicul‘ era/ este o listă de nume a celor morți de care cei vii vroiau să-și amintească măcar sub forma menționării lor cu glas tare de către popă, în biserică. De unde și expresia: ‘Veșnica pomenire‘ care înseamnă ‘veșnica amintire‘. Iar ‘pomelnicul‘ este o listă a amintirii unor persoane moarte. Insă, în româna actuală, cum bine se știe (deoarece, în fragmentul citat, acesta este sensul folosit)  a ajuns să aibă și un sens derivat, peiorativ: o înșiruire ațoasă, indigestă, plicticoasă, de lucruri și nume.

In mod ciudat, Dicționarul etimologic al lui Al. Ciorănescu nu menționează nici una dintre aceste forme, nici verbul ‘a pomeni‘, nici ‘pomelnic‘. Fiind singurul dicționar etimologic pe care-l am în casă, celelalte, antecesoare, (folosite ca instrument de lucru filologic de savantul Al. Ciorănescu) Densușianu, Șăineanu, Sextil Pușcariu, Philippide, sunt accesibile doar în bibliotecile mari (BAR, BCU), l-am răsfoit cu speranța de a vedea ce explicație dă autorul lui, deși, pentru mine, era evident că etimologia cuvântului provine din slavă. Numeroase etimologii sunt discutabile și nebuloase, cum este, de pildă, cazul cuvântului ‘crăciun‘.  Altele sunt destul de clare și acceptate de majoritatea lingviștilor români: așa cum este cazul cu ‘a pomeni‘ și ‘pomelnicul‘.

Anunțuri

Catedrala Sf. Petru si Pavel (Poznan XI 2001) Era puțin probabil ca, în urmă cu șase luni, să fi folosit eu un neologism neadaptat încă spiritului limbii, în vorbirea curentă, darmite în scris, și încă pus la loc de frunte ca titlu al unui articol! Aș fi căutat un echivalent în limba română, oricât ar fi fost de greu. De ce să spun ‘computer‘, când pot spune ‘calculator’? De ce să zic ‘rating’, când pot spune ‘audiență’? De ce să zic ‘leasing’, când pot spune ‘închiriere’? Tot omul cunoaște ce vrea să spună ‘închiriere’, chiar dacă ‘leasingul’ este închiriere de tip mai special, a unor mașini sau utilaje, pe o durată determinată etc, etc
Dar cum să spun la ‘blog’? Inițial a fost el un jurnal, dar mai apoi, uite ce a putut să devină – e așa de hibrid și cuprinde atât de multe lucruri încât cu greu îi poți găsi un echivalent mulțumitor. Există deja ‘jurnal de bord’, ‘jurnal de călătorie’, ‘jurnal în fărâme’, ‘jurnal al jurnalistului fără jurnal’, ‘jurnal de război’, ‘antijurnalul’, ‘falsul jurnal’, ‘jurnal intim’ (ce pleonasm!), dar cum să-i zic ‘blogului’?
‘Jurnal public’?
‘Un public jurnal intim’?

A ține, însă, pasul cu vremurile, înseamnă și a-i înțelege limbajul,ca să nu ajungi un exilat în limba maternă. Mă întreb cum s-ar simți Ienăchiță Văcărescu, dacă, vrând să verifice cum s-au ținut de cuvânt urmașii lui în privința celebrului său testament („Urmașilor mei Văcărești,/ Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Si-a patriei simțire…!”), ar descinde pe străzile Bucureștiului de azi, urcându-se temător într-un un taxi sau ascultând fără voie vreo emisiune de dezbateri pe un subiect de actualitate („talk-show”), în cazul în care nu s-ar speria de cutiile vorbitoare, numite televizor și radio. Dacă Mark Twain și-a imaginat un yankeu la curtea regelui Arthur, unde problemele de comunicare au fost neglijate: un om al secolului XIX înțelegându-se perfect cu unul din vremea lui Carol Cel Mare, iar înfruntările dintre oamenii celor două epoci se bazau pe nivelul diferit de cunoștinte tehnologice, în fond, pe avansul civilizației în materie de descoperiri științifice și inovatii tehnice, atunci de ce să nu concepem și o înfruntare la nivelul vorbirii, la felul cum se schimba ea, oglindind lexical tranformările veacului?
Tatiana Slama Cazacu, cercetătoare de renume internațional în domeniul psiholingvisticii, a teoretizărilor inovatoare pe marginea conceptului de context al comunicării și receptării mesajului, se plasează de partea adaptării fonetice a neologismelor, acolo unde este imposibil să fie traduse, prin calc lingvistic, sau doar echivalate printr-un lexem românesc. Intruziunea în limba română a anglicismelor, provenind din domeniul economic, informatic, financiar-bancar – unde realitățile se schimbă foarte rapid, iar conceptele corespondente urmează să fie formulate, create, precum leasing, rating, blog,web, mouse, cd, site, consulting, supermarket, computer, e-mail, e-learning, e-book, tag etc riscă să obscurizeze transmiterea mesajului și să dea naștere unor jargoane de neînțeles pentru marea masă de vorbitori ai românei actuale, un fel de romgleză. Luând ca exemplu termenul informatic ‘cd’ , TS-Cazacu susține, și nu fără temei, că felul în care este pronunțat de vorbitorii limbii române este greșit. Nu ar trebui să se spună ‘sidi’, ci ‘cede’, dat fiind că prima pronunție aparține limbii engleze și numai a doua limbii române. Sau pentru a evita complicațiile fonetice și adaptările lor potrivit spiritului limbii, ea recomandă spunerea în întregime a cuvântului: ‘compact disc’ , prin ignorarea voită de către vorbitori a legii economiei de limbaj.
De ce să spun ‘mouse’, când pot spune ‘soricuț’? Francezii cum credeți că fac? In loc de ‘walkman’ ei spun ‘baladeur’ (plimbărețul); în loc de ‘mouse’ ei spun ‘la souris’ (șoricelul), în loc de ‘management’ lor li se recomandă să zică ‘mercatique’… Iar noi cum să-i zicem, taman acum când a intrat oficial în dicționarele specializate tot cu forma ‘management’ ? In realitate, însă, acea realitate vorbită a limbii (franceze), pe care vorbitorii o poartă în sinele lor, nimeni nu zice nici ‘mercatique’, nici ‘baladeur’, iar eu era să pic pe spate când am auzit, la telefon, o franțuzoaică – mare directoare de institut de limbi străine din inima Parisului – întrebându-mă dacă am primit… ‘e-mail-ul’ ei, când eu mă așteptam să zică ‘mesaj electronic’ sau măcar ‘corespondență electronică’. Doar așa eram puși să-i învățăm pe studenți să zică în franceză: ‘courrier electronique’ și nicidecum ‘e-mail’ ! Cum prindeam pe vreunul cu anglicisme de-astea, jap! harști! – tăiat la notă…