Dacă aș spune că sunt foarte surprinsă de reacția oamenilor la opresiune, aș minți. Nu sunt surprinsă pentru că empatizez cu ei și-i înțeleg foarte bine pe cei oprimați. Inima îmi bate la unison cu a lor. Mi-am imaginat astfel de reacții ale oamenilor hăituiți de o putere opresivă, dar nu le-am măsurat și cântărit în direct. Ei mi se par a fi exact ca și mistrețul gonit de hăitași, care știe că pe urmele lui sunt o duzină de guri căscate, rânjitoare și băloase de câini îndărjiți și feroci care abia așteaptă să muște o bucățică din el și, încearcă disperat să scape, înfundându-se într-un impas de unde nu mai găsește ieșire și se decide să-și înfrunte, cu colții rânjiți amenințător, persecutorii. Nedreptatea mă jignește și mă înfurie. Nu pot suporta discriminarea pe orice motiv ar fi ea: profesională, socială, de rasă sau religie, sexuală etc. Un singur motiv, mă gândesc, ne-ar putea face să răbdăm ceea ce e de nerăbdat: neîncrederea în propria noastră valoare, credință, idealuri și competențe ori puteri de realizare. De aceea, introspecția e valoroasă, ne face să ne analizăm și să realizăm ce suntem și ce putem face.
Sunt câte unii cărora li se dă pe mână puterea de a conduce câte un colectiv de oameni și care-și manifestă ‘funcția’ de șef prin brutalități de comportament, mojicie, grobianism, ipocrizie (se poartă execrabil față de subordonați și pozează în democrați față de cei mai mari peste el), violențe verbale, criticism picurat minut cu minut peste capul plecat. Intr-un cuvânt, sunt niște oameni de nimic, ajunși în poziție de conducere și care își pun, vorba fabulei, blănuri de oaie cu cei de peste ei și și-o dau jos când se întorc la cei mici…
De curând, am aflat de un astfel de caz, dintre mai multe petrecute în aceeași ‘ogradă domestică’, în care un angajat – tracasat, umilit, violentat verbal, criticat până la sânge (nimic din ceea ce făcea nu era bine și nu valora nimic!), într-un cuvânt hăituit cu o atitudine absolutistă și tiranică, a preferat, în această perioadă a crizei financiare globale, să-și dea demisia decât să mai rabde! Asta după ce a răbdat ani buni, ani în șir. Nu avea nici o alternativă, nu și-a pregătit, din timp, nici o soluție mai bună de angajare în altă parte, iar postul din care și-a dat demisia era oarecum asigurat, avea un contract pe durată nedeterminată, putea să rămână acolo mult și bine, până la adânci bătrâneți…Avea o gură mică de hrănit și totuși a preferat să-și dea demisia…, fapt care pe mine l-a lăsat gură-căscată la început. Apoi am început să raționalizez, să mă gândesc.
Era o reacție viscerală, de fugă, întocmai ca a mistrețului de mai sus, mai puțin reacția de a mușca de la urmă…
Lăsând la o parte simbolismul și întorcându-mă spre realitatea gestului de demisie, sunt sigură că a fost o lovitură și pentru șeful respectiv lăsat, la rândul lui gură-căscată, neacoperit pentru un post pe care avea deja un om pregătit și școlit/ competent pe postul acela. Nu știu dacă i-a dat de gândit și dacă și-a revizuit atitudinea. Din câte am auzit, nu prea cred. E genul de om …cu caracter meschin, mărunt la suflet, care se crede mai presus de toate și oricine, dator să calce peste sentimente și oameni ca un elefant în magazinul de porțelanuri. A rămas poate puțin descumpănit, dar i-a trecut. E convins că va găsi un alt înlocuitor și cred că și l-a găsit. E genul care prin atitudinea lui de gadină turbată, conduită repetată zilnic în fiecare ceas al zilei, face imposibil de respirat aerul locului de muncă. Omul din subordine rabdă cât rabdă toate umilințele, le înghite ca pe niște pastile amare-amare,  până când își zice că nu mai e de trăit astfel și se duce unde vede cu ochii, ca un om bătut de streche…Introspectându-se, realizează că a mai rămâne o clipă în plus înseamnă a se desființa ca ființă umană. A se anula. A-și confirma șieși că nu valorează nici cât o ceapă degerată, așa cum încerca bestia de șef să-i bage-n cap zi de zi, făcându-l să se simță mic, insignifiant, nul.

Anunțuri

Ce-i cu noi, fraților, surorilor, de nu mai știm să ne alegem conducătorii, șefii, capii, din cei care-s elibigili de câtre cei mulți? De ce nu îndrăznim să-i combatem, când greșesc, să-i punem la punct, când calcă în străchini și pe sentimente, să-i demolăm, când dovedesc că n-au nici un har la condus, ci numai la pus bețe-n roată activităților generale și oamenilor din subordine?
Mă uit în jur, mă uit la mine, mă uit la alții și sunt, întâi, speriată de câtă umilință poate exista în noi, câtă răbdare și cât îndoire de spinare, numai pentru a ne păstra locul subordonat de muncă, când asta înseamnă să înghiți mizeriile unuia/uneia pus(ă) peste tine, fără competențe notabile, numai prin impostură (fraudă și furt intelectual, nepotisme și pile). Cât o s-o mai ținem așa, umili și îndoiți de spinare, în fața unui șef, dezumanizat până la a reprezenta obiectual ‘Tipătul’ lui Eduard Munch, fără încărcătura metafizică a taboului citat, ci doar cu excesul grotesc al unui urlet întins pe toată pânza, depăsind paroximul răbării noastre?
Am întâlnit șefe mai lipsite de umanitate decât bărbați în aceeași funcție care s-au dovedit mai înțelegători față de condiția maternă a gravidității.
Șefa te obligă, în luna a șaptea, să prestezi activițăți care comportă risc mare asupra sănătății fătului, iar șeful de peste ea, văzându-te cum te legeni cu greutate, ca un vapor cu cala mult prea plină, te trimite cu compasiune la odihnă, spunându-ți că nu înțelege care a fost mocofana fără minte ca să-ți ceară, pe un soare potopitor, să stai în picioare ore în șir, pentru a-i satisface ei imaginea puterii absolute.
Șefa te trimite să urci, de zece ori dus-întors patru etaje, și să alergi cu niște amărâte de documente după semnături (așa zis ultra-urgente), când știe foarte bine că ai o sarcină cu probleme, că ai avut scurgeri de sânge și că, deși ești în primul trimestru de sarcină, poți avorta oricând, chiar pe scările pe care te trimite să le urci cu râvnă, cu toate că acele documente mai pot aștepta…
Șefa îți urlă-n cap, zi de zi, disprețul ei suveran față de profesionalismul tău, mai abitir când te vede însărcinată și știe că nu mai ai mult până naști. Iți poate găsi înlocuitor/înlocuitoare, nu este nimic așa urgent, și asta e oricum sarcina ei, dar ea nu vrea, ‘ nu vor mușchii ei’ și gata…Trebuie să te dai de ceasul morții, să-ți afli tu un înlocuitor, făcând, de fapt, treaba ei, ușurându-i munca, iar ea hălăduind victorioasă și cu spume la gură peste muțenia ta umilită.
Atiluța nu știe, n-are de unde, că stresul pe care-l întreține avan la serviciu îți poate provoca, dacă ești sensibilă (și n-ai cum să nu fii în această perioadă…de grație, în care vrei să aduci pe lume un alt pui de om), un avort. Ea n-are acasă nici cățel, nici purcel. E singură cuc și are doar conturi grase în bancă și vreo trei case primite, cică, moștenire, pe care probabil le-a închiriat, ca să-și rotunjească veniturile și așa destul de substanțiale, pe care nu le folosește nici măcar ca să îngrijească un canar. Singura ei menire pe lume este să-ți facă viața amară, să-ți facă dosare sau fișe (ca în vremurile comuniste) să te împroaște cu venin și să te spurce, când ți-e lumea mai dragă, și-ai și tu chef să te gândești la puiul pe care-l porți acolo, în burtică, sau pe care vrei să-l alăptezi, da’ nu poți, fiindcă atiluța te-a sunat în concediul de maternitate și te-a pus să rezolvi niște probleme, care erau, în realitate, de competența ei.
Dosarele cuprind un fel de ghid cu toate minusurile tale (nimic pozitiv, firește) cu toate zvonurile, de genul folclor incriminant și comic ce circulă pe spinarea ta, zisele răutăcioase și neverificate ale unora din ambianță, care i-au lins suficient dorsalul, ca să-i câștige încrederea sau care au strâns mână de la mână ca să-i ia, de 8 Martie, un lănțișor de aur (nimic mai prejos nu suportă să fie atârnat la gâtul ei ridat). Nici n-o interesează să te întrebe cum a fost în ‘x’ sau ‘y’ situație, să-ți audă părerea, așa cum face un om cu capul pe umeri.