Dacă aș spune că sunt foarte surprinsă de reacția oamenilor la opresiune, aș minți. Nu sunt surprinsă pentru că empatizez cu ei și-i înțeleg foarte bine pe cei oprimați. Inima îmi bate la unison cu a lor. Mi-am imaginat astfel de reacții ale oamenilor hăituiți de o putere opresivă, dar nu le-am măsurat și cântărit în direct. Ei mi se par a fi exact ca și mistrețul gonit de hăitași, care știe că pe urmele lui sunt o duzină de guri căscate, rânjitoare și băloase de câini îndărjiți și feroci care abia așteaptă să muște o bucățică din el și, încearcă disperat să scape, înfundându-se într-un impas de unde nu mai găsește ieșire și se decide să-și înfrunte, cu colții rânjiți amenințător, persecutorii. Nedreptatea mă jignește și mă înfurie. Nu pot suporta discriminarea pe orice motiv ar fi ea: profesională, socială, de rasă sau religie, sexuală etc. Un singur motiv, mă gândesc, ne-ar putea face să răbdăm ceea ce e de nerăbdat: neîncrederea în propria noastră valoare, credință, idealuri și competențe ori puteri de realizare. De aceea, introspecția e valoroasă, ne face să ne analizăm și să realizăm ce suntem și ce putem face.
Sunt câte unii cărora li se dă pe mână puterea de a conduce câte un colectiv de oameni și care-și manifestă ‘funcția’ de șef prin brutalități de comportament, mojicie, grobianism, ipocrizie (se poartă execrabil față de subordonați și pozează în democrați față de cei mai mari peste el), violențe verbale, criticism picurat minut cu minut peste capul plecat. Intr-un cuvânt, sunt niște oameni de nimic, ajunși în poziție de conducere și care își pun, vorba fabulei, blănuri de oaie cu cei de peste ei și și-o dau jos când se întorc la cei mici…
De curând, am aflat de un astfel de caz, dintre mai multe petrecute în aceeași ‘ogradă domestică’, în care un angajat – tracasat, umilit, violentat verbal, criticat până la sânge (nimic din ceea ce făcea nu era bine și nu valora nimic!), într-un cuvânt hăituit cu o atitudine absolutistă și tiranică, a preferat, în această perioadă a crizei financiare globale, să-și dea demisia decât să mai rabde! Asta după ce a răbdat ani buni, ani în șir. Nu avea nici o alternativă, nu și-a pregătit, din timp, nici o soluție mai bună de angajare în altă parte, iar postul din care și-a dat demisia era oarecum asigurat, avea un contract pe durată nedeterminată, putea să rămână acolo mult și bine, până la adânci bătrâneți…Avea o gură mică de hrănit și totuși a preferat să-și dea demisia…, fapt care pe mine l-a lăsat gură-căscată la început. Apoi am început să raționalizez, să mă gândesc.
Era o reacție viscerală, de fugă, întocmai ca a mistrețului de mai sus, mai puțin reacția de a mușca de la urmă…
Lăsând la o parte simbolismul și întorcându-mă spre realitatea gestului de demisie, sunt sigură că a fost o lovitură și pentru șeful respectiv lăsat, la rândul lui gură-căscată, neacoperit pentru un post pe care avea deja un om pregătit și școlit/ competent pe postul acela. Nu știu dacă i-a dat de gândit și dacă și-a revizuit atitudinea. Din câte am auzit, nu prea cred. E genul de om …cu caracter meschin, mărunt la suflet, care se crede mai presus de toate și oricine, dator să calce peste sentimente și oameni ca un elefant în magazinul de porțelanuri. A rămas poate puțin descumpănit, dar i-a trecut. E convins că va găsi un alt înlocuitor și cred că și l-a găsit. E genul care prin atitudinea lui de gadină turbată, conduită repetată zilnic în fiecare ceas al zilei, face imposibil de respirat aerul locului de muncă. Omul din subordine rabdă cât rabdă toate umilințele, le înghite ca pe niște pastile amare-amare,  până când își zice că nu mai e de trăit astfel și se duce unde vede cu ochii, ca un om bătut de streche…Introspectându-se, realizează că a mai rămâne o clipă în plus înseamnă a se desființa ca ființă umană. A se anula. A-și confirma șieși că nu valorează nici cât o ceapă degerată, așa cum încerca bestia de șef să-i bage-n cap zi de zi, făcându-l să se simță mic, insignifiant, nul.

Anunțuri