Filosofie


Zicerea asta latinească  îmi deschide-n minte fereastra spre versul de referință, livresc,  când vorbești de moarte:  ‘Nu credeam să-nvăț a muri vreodată’. Departe sau aproape față de moarte sunt două categorii deictice [unde ‘deictic’ înseamnă ‘referitor la o situație de comunicare’], asimiliabile cognitiv cu verbele ‘a ignora’ și ‘a înțelege’.  Și n-ai cum să pricepi acest vers,  dacă n-ai traversat tu însuți experiența morții.  Copii și tinerii își bagă nasul în moarte cu aerul că își bagă degetul într-un borcan cu dulceață. Cum învățăm, fiecare din noi, că suntem muritori, că putem muri în fiece clipă a vieții noastre, dar că numai o minune ne ține în viață atârnați de firul de păianjen al creației ? Nu știu de alții, dar știu de mine. In copilărie, am participat la multe înmormântări, la multe comândări, și toate erau prilej de petrecere și de râs, ba chiar încercam s-o fac pe buni să râdă, iubita mea buni de care mă simțeam apropiată în suflet și în spirit. Și chiar acum când îi pronunț numele, deși știu că e demult oale și ulcele, vorba poveștii, îmi tresaltă inima și  în minte îmi răsar întâmplările care m-au legat de ea sufletește, mai mult decât m-au legat de cea care mi-a dat viață. Inveți că mori când percepi acut timpul care trece, când vezi și simți că timpul e prea scurt pentru a realiza multitudinea de proiecte pe care le vrei realizate, când cele 24 de ore ale unei zile ți se par mult prea scurte, de dimensiunea minutelor, pentru a -ți atinge dorințele și a trăi conform  lui ‘totul sau nimic’. Nu poți alege ‘nimic’ pentru că el înseamnă depresie, angoasă, nemișcare, moarte. Atunci alegi totul. N-ai cum să nu-l alegi, fiind că el reprezintă un milion de planuri pentru care îți trebuie timp și voință de realizare. Dar, mai ales, timp. Am început să simt moartea, când am văzut că-mi lipsește timpul sau, mai bine zis, că el mă presează și mă face să  stau încordată ca un arc întins și gata de tragere. N-am simțit moartea când am intrat în contact cu ‘moartea mediatizată’, dar  mi-au trecut fiori reci pe șira spinării când mi-au murit prieteni, cunoscuți, cunoștințe,  rude apropiate, când am văzut golul din jurul meu și creșterea solitudinii mele, când știam că  nu mă voi mai întâlni niciodată cu ei, că nu le voi mai auzi glasul, că nu vor mai produce nimic care să-mi parvină și de care să mă bucur.  Ce fel de loc este moartea? Unii spun că este un loc al fericirii.  Dar ce fericire poate să fie când nu mai știi de nimic, când nu mai simți nimic, când este o ataraxie atotstăpânitoare? Am auzit pe cineva cântând:

‘Un gândac de pe gunoi
Număra din doi în doi:
– Doi, patru, șase, opt, zece…
Numai moartea nu trece
Hai să-ți spun, totuși, ceva
Murmura-n urechea mea:
Moartea e …o acadea,
E un loc frumos undeva…

Crede-mă, e chiar așa.
Iadul nu e sub pământ,
Iadul e în timp ce sunt.
Nu vreau Raiul cel de Sus,
Dacă lumea a apus,
Si-mi doresc să fie acum
Iadul, iadul, cel nebun,
De la gheenă pân’ la stele
Drumu-i lung, plin de belele,
Dar prefer să mă simt viu
Decât mort – în Rai pustiu.’