Mai anevoie e cu începutul, uneori chiar de la
titlu, îndeosebi atunci când scriptorul (în sens barthian) suferă de un blocaj
mental în fața foii albe. Poate impropriu spus «blocaj», el apare în cazul meu nu din penurie, ci din inflație: prea multe începuturi ori fragmente de frază «bat
la porțile gândirii». Stau și nu pot să aleg, meditând la ele și
vizualizând pe o virtuală coală de hârtie, ca la șah, următoarele două trei
fraze cu care să se lege începutul, un captatio
benevolentiae (nu mai jos de) fulminant.
De-abia de-acum puteți râde: când trec la fapte, la scrierea propriu zisă, nici
una din frazele de mai înainte, pe care le vedeam clar în minte nu se lasă
prinse, fug ca iepurii care-ncotro. Ies lucruri la care nici nu m-am gândit
dintru început, aș spune că lucrurile îmi scapă de sub control, limbajul mă
preia, mă ia în stăpânire, vrea să mă controleze. Apoi, pun mâna pe hățuri
și-ncerc să strunesc puterea cuvintelor și, de ce nu?, să mă joc cu ele. Deși
nu mi-am dorit, iată-mă ajunsă la o confesiune despre cine scrie până la urmă
un text, la reflecții și semnificări despre cum și cine vorbește într-un text,
așa cum puteți regăsi cu înzecit câștig intelectual în bogatul studiu antologic
al excelentei traducătoare a lui Proust în română, Irina Mavrodin, «Mâna care scrie»[1]. Mai în glumă, mai în serios, relația noastră cu cetatea scrisului trebuie să treacă prin aceste definiri și redefiniri, între presiunea exercitată de limbă și
croirea unei vorbiri personale din materialul ei.  

      De ce vă pomenesc despre titluri? Pentru că ele stabilesc, pentru mine, un raport clasic între conținut și conținător sau, în termeni lingvistici, ar fi un act de semioză, stabilind o legătură între reprezentare și semnificare. Nu pot
face, de pildă, ca Nicolae Iliescu, din ramura textualiștilor optzeciști, care
începe un studiu despre proza scurtă a lui Virgil Mazilescu cam așa: «A organiza o găină sau a-ți îngriji cinstea»[2]. Ii înțeleg procedeul (la care se pot spune și lucruri contra): acroșarea
cititorului este asigurată prin perplexități cerebrale, un fel de furtună în
creier (brainstorming). Insă, eu încă
sufăr de o viziune organică asupra titlului și a conținutului său. Asta nu înseamnă deloc că nu știu să prețuiesc un titlu metaforic sau provocator, prin contrarietatea pe care o dezvoltă. Cu toate astea, pentru mine, titlul (un semn al conținutului sau represantamen, în accepția lui Ch. S. Peirce) frământat totuși cum se cuvine din aluatul retoricii surprizelor, deschide o ușă și te invită într-o arhitectură nouă : intră! Nu mi-ar plăcea să găsesc înăuntru un leopard și să o iau la goană, fără să mă uit înapoi.  Titlul e un simbol și din el se naște o lume…. Mă aștept să văd o construcție bine articulată, dar surprinzătoare în felul cum se îmbrică sau se combină articulațiile.  Dar trebuie să recunosc: cu cât e mai suspect, mai misterios și mai spectacular titlul, cu atât e mai puternică mreaja lipicioasă a  invitației unui păianjen țesător, cum e un mare jucător al jocului cu mărgele de sticlă.

[1] Irina
Mavrodin, Mâna care scrie (spre o
poietică a hazardului), Edit. Eminescu, București, 1994

[2] v. Caiete critice,
nr. 8/ 2010, p. 51