Pretextul pentru această intervenție l-am întâlnit, întâmplător,  pe un blog unde este folosit termenul ‘polmenicul’.  In locul cui? o să mă întrebați. Sper să ghiciți din demonstrația următoare. Și nu cred că era o formă strecurată din goana condeiului, căci, dacă ar fi vorba de o simplă metateză fonetică (datorată neatenției), atunci fonemele asupra cărora ar fi fost operată schimbarea de poziție ar fi fost cu mult mai apropiate una de cealaltă, dar ele sunt destul de depărtate, ceea ce înseamnă că a fost asimilată forma greșită.  Vă dau citatul revelator, fără să fac trimiteri și fără nume ca să nu stârnesc iarăși un cuib de viespi : ‘Dacă nu ar fi aproape sarcină de serviciu zău! dacă m-aş mai uita la ştiri! Cum pornesc televizorul, la prima oră a dimineţii, aflu doar de moarte. Polmenicul de azi conţine o biată fetiţă căzută de la etaj, un bolnav de peritonită care s-a sfîrşit în sanie, prin nămeţi, pînă să ajungă la spital,  un individ care a murit carbonizat.‘

De fapt, cuvântul vine din limba slavă și, ca dovadă a sensului transmis din slava veche în limbile slave actuale ( preluat și de română), s-a păstrat, de ex., în polona actuală sub forma unui verb ‘pomiętać‘ (se citește ‘pomientaci‘ cu un ‘e’ nazal ca în franceză) care înseamnă ‘a-și aminti‘. In fapt, ‘pomelnicul‘ era/ este o listă de nume a celor morți de care cei vii vroiau să-și amintească măcar sub forma menționării lor cu glas tare de către popă, în biserică. De unde și expresia: ‘Veșnica pomenire‘ care înseamnă ‘veșnica amintire‘. Iar ‘pomelnicul‘ este o listă a amintirii unor persoane moarte. Insă, în româna actuală, cum bine se știe (deoarece, în fragmentul citat, acesta este sensul folosit)  a ajuns să aibă și un sens derivat, peiorativ: o înșiruire ațoasă, indigestă, plicticoasă, de lucruri și nume.

In mod ciudat, Dicționarul etimologic al lui Al. Ciorănescu nu menționează nici una dintre aceste forme, nici verbul ‘a pomeni‘, nici ‘pomelnic‘. Fiind singurul dicționar etimologic pe care-l am în casă, celelalte, antecesoare, (folosite ca instrument de lucru filologic de savantul Al. Ciorănescu) Densușianu, Șăineanu, Sextil Pușcariu, Philippide, sunt accesibile doar în bibliotecile mari (BAR, BCU), l-am răsfoit cu speranța de a vedea ce explicație dă autorul lui, deși, pentru mine, era evident că etimologia cuvântului provine din slavă. Numeroase etimologii sunt discutabile și nebuloase, cum este, de pildă, cazul cuvântului ‘crăciun‘.  Altele sunt destul de clare și acceptate de majoritatea lingviștilor români: așa cum este cazul cu ‘a pomeni‘ și ‘pomelnicul‘.