Dacă aș spune că sunt foarte surprinsă de reacția oamenilor la opresiune, aș minți. Nu sunt surprinsă pentru că empatizez cu ei și-i înțeleg foarte bine pe cei oprimați. Inima îmi bate la unison cu a lor. Mi-am imaginat astfel de reacții ale oamenilor hăituiți de o putere opresivă, dar nu le-am măsurat și cântărit în direct. Ei mi se par a fi exact ca și mistrețul gonit de hăitași, care știe că pe urmele lui sunt o duzină de guri căscate, rânjitoare și băloase de câini îndărjiți și feroci care abia așteaptă să muște o bucățică din el și, încearcă disperat să scape, înfundându-se într-un impas de unde nu mai găsește ieșire și se decide să-și înfrunte, cu colții rânjiți amenințător, persecutorii. Nedreptatea mă jignește și mă înfurie. Nu pot suporta discriminarea pe orice motiv ar fi ea: profesională, socială, de rasă sau religie, sexuală etc. Un singur motiv, mă gândesc, ne-ar putea face să răbdăm ceea ce e de nerăbdat: neîncrederea în propria noastră valoare, credință, idealuri și competențe ori puteri de realizare. De aceea, introspecția e valoroasă, ne face să ne analizăm și să realizăm ce suntem și ce putem face.
Sunt câte unii cărora li se dă pe mână puterea de a conduce câte un colectiv de oameni și care-și manifestă ‘funcția’ de șef prin brutalități de comportament, mojicie, grobianism, ipocrizie (se poartă execrabil față de subordonați și pozează în democrați față de cei mai mari peste el), violențe verbale, criticism picurat minut cu minut peste capul plecat. Intr-un cuvânt, sunt niște oameni de nimic, ajunși în poziție de conducere și care își pun, vorba fabulei, blănuri de oaie cu cei de peste ei și și-o dau jos când se întorc la cei mici…
De curând, am aflat de un astfel de caz, dintre mai multe petrecute în aceeași ‘ogradă domestică’, în care un angajat – tracasat, umilit, violentat verbal, criticat până la sânge (nimic din ceea ce făcea nu era bine și nu valora nimic!), într-un cuvânt hăituit cu o atitudine absolutistă și tiranică, a preferat, în această perioadă a crizei financiare globale, să-și dea demisia decât să mai rabde! Asta după ce a răbdat ani buni, ani în șir. Nu avea nici o alternativă, nu și-a pregătit, din timp, nici o soluție mai bună de angajare în altă parte, iar postul din care și-a dat demisia era oarecum asigurat, avea un contract pe durată nedeterminată, putea să rămână acolo mult și bine, până la adânci bătrâneți…Avea o gură mică de hrănit și totuși a preferat să-și dea demisia…, fapt care pe mine l-a lăsat gură-căscată la început. Apoi am început să raționalizez, să mă gândesc.
Era o reacție viscerală, de fugă, întocmai ca a mistrețului de mai sus, mai puțin reacția de a mușca de la urmă…
Lăsând la o parte simbolismul și întorcându-mă spre realitatea gestului de demisie, sunt sigură că a fost o lovitură și pentru șeful respectiv lăsat, la rândul lui gură-căscată, neacoperit pentru un post pe care avea deja un om pregătit și școlit/ competent pe postul acela. Nu știu dacă i-a dat de gândit și dacă și-a revizuit atitudinea. Din câte am auzit, nu prea cred. E genul de om …cu caracter meschin, mărunt la suflet, care se crede mai presus de toate și oricine, dator să calce peste sentimente și oameni ca un elefant în magazinul de porțelanuri. A rămas poate puțin descumpănit, dar i-a trecut. E convins că va găsi un alt înlocuitor și cred că și l-a găsit. E genul care prin atitudinea lui de gadină turbată, conduită repetată zilnic în fiecare ceas al zilei, face imposibil de respirat aerul locului de muncă. Omul din subordine rabdă cât rabdă toate umilințele, le înghite ca pe niște pastile amare-amare,  până când își zice că nu mai e de trăit astfel și se duce unde vede cu ochii, ca un om bătut de streche…Introspectându-se, realizează că a mai rămâne o clipă în plus înseamnă a se desființa ca ființă umană. A se anula. A-și confirma șieși că nu valorează nici cât o ceapă degerată, așa cum încerca bestia de șef să-i bage-n cap zi de zi, făcându-l să se simță mic, insignifiant, nul.

Aveam de gând de mult să mă apuc de…povești. ‘Ce ocupație anacronică!’ o să-mi ziceți pe așa vremuri de criză. Ba, nu-i așa. Din câte am aflat și eu, pot să vă asigur că nu-s de ieri de azi, creativitatea omului este stimulată de vremurile ‘crizoase’, de penurie materială, de inflație și șomaj crescut. Parcă are și o logică, nu? Ia să ne gândim un pic: n-am bani, n-am slujbă, nu-mi pot cumpăra nimic (să zic că-mi pierd vremea prin supermarcheturi, justificând eticheta de îndrăcit consumist al vremurilor postindustriale), mă deprimă să ies, tocmai fiindă există atâtea tentații în jur și nu-mi pot satisface nici o poftă. Mai exact spus trebuie să-mi pun pofta în cui, până când…eh, voi vedea eu!
De ce atunci să nu povestim, că nu pot sta tot timpul letargic, ca un păianjen pe tavan sau în coltul lui de perete, pândind să-i pice în plasă o bucățică de muscă, de țânțar sau poate o molie mai mărișoară…Măcar el pândește, dar eu nu; de atâta privit tavanul simt că am pătruns prin el, s-a lichefiat și s-a desfăcut ca un tunel în sus, spre cer, spre stele, spre îngeri…
Scuzați, nu vreau să vă deprim, mai bine să povestim.
Cartea din colecția de psihologie practică a psihoterapeutei Paola Santagostino are la bază o idee mai veche, intuită de strămoșii noștri, dar abia acum demostrată prin experimente. Ideea este că orice rană fizică sau boală a trupului (eczeme, iritații, lipsa de concentrare, căderea părului, abulie) provine dintr-o suferință a sufletului și psihicului. Pentru vindecare trebuie să mai întâi să acționezi asupra psihicului și, nu chiar instantaneu, boala trupului se va ameliora, ba chiar regresa până la totala lui dispariție…Metoda folosită este cea a basmului…
Devine interesant, nu-i așa?

Subscribe to Tagore6699’s Blog by Email

Pacientul suferind este pus să scrie un basm. Inconștient, el va realiza o narațiune în care își va problematiza suferințele lui secrete și de care nu este conștient. Basmul îl ajută, într-o intepretare simbolică corectă, să găsească sursa problemei și soluția. Nu degeaba circulă clișeul că odată devenit conștient că ai o problemă și văzând care este ea, e ca și pe jumătate rezolvată!
Sigur că lucrurile nu merg atât de simplu! Intr-o primă fază, narațiunea se va bloca într-un moment oarecare, iar pacientul nu va mai vedea nici o urmare până când nu va găsi o soluție imaginară, de continuare a basmului, care îl va putea face să ducă la bun sfârșit toată povestea. Blocajul mental exprimă, în realitate, problema, originea suferinței și a bolii psiho-fizice. Urmarea nu trebuie sugerată de psihoterapeut, ci trebuie găsită chiar de el. Apoi, după finalizarea în scris a basmului, se poate trece la intepretare, care este cea mai dificilă acțiune, deoarece presupune atenție sporită și compararea semnificațiilor simbolice ale elementelor basmului (protagonist, adversari, aliați, peisaje, spații ale desfășurării diegetice) cu biografia pacientului (istoria trăită). O să-mi spuneți că nu mai are rost să intepretezi nimic, dacă pacientul își face biografia, viața trăită, în fața terapeutului. Nicidecum. El a venit acolo, în cabinetul psihoterapeutului pentru a afla o soluție la suferințele sale. Nu știe cum să-și continue viața, ba chiar s-a lehămetit de ea și vrea s-o abandoneze. Terapia prin basm (invenție, ficțiune) îl ajută să se descarce de frustrări și să le vadă mai bine în lumina ordonatoare a gândirii creative. De fapt, terapeutul este un moderator, îl sprijină cu tact în căutarea lui și nu-și bagă nasul decât ca să decodifice semnificațiile simbolice ale basmului.
Ce atâta scofală de semnificații, când lumea, se știe, nu le are, e goală de sensuri și, de fapt, omul e cel care o investește cu sensuri, altminteri e absurdă…??
Amintiți-vă că omul nu poate trăi într-o lume fără semnificații. Ce se întâmplă cu eroii lui Camus? Cu străinul? Cu Sisif? Mor sau sunt pedepsiți să desfășoare munci de robi.
Să luăm, de pildă, personajul Mumei Pădurii. Ea este reprezentanta femininului castrator, care înghite și blochează acțiunile unei fete, venită la curtea ei ca s-o slugărească și să capete conștiința propriei ei puteri și feminități. Este adversară și rivală (variante ale Mumei pădurii, mai sunt Vrăjitoarea cea Rea și Mama vitregă).
Să trecem, dar, la povești!