Societate și cultură


Ce-i cu noi, fraților, surorilor, de nu mai știm să ne alegem conducătorii, șefii, capii, din cei care-s elibigili de câtre cei mulți? De ce nu îndrăznim să-i combatem, când greșesc, să-i punem la punct, când calcă în străchini și pe sentimente, să-i demolăm, când dovedesc că n-au nici un har la condus, ci numai la pus bețe-n roată activităților generale și oamenilor din subordine?
Mă uit în jur, mă uit la mine, mă uit la alții și sunt, întâi, speriată de câtă umilință poate exista în noi, câtă răbdare și cât îndoire de spinare, numai pentru a ne păstra locul subordonat de muncă, când asta înseamnă să înghiți mizeriile unuia/uneia pus(ă) peste tine, fără competențe notabile, numai prin impostură (fraudă și furt intelectual, nepotisme și pile). Cât o s-o mai ținem așa, umili și îndoiți de spinare, în fața unui șef, dezumanizat până la a reprezenta obiectual ‘Tipătul’ lui Eduard Munch, fără încărcătura metafizică a taboului citat, ci doar cu excesul grotesc al unui urlet întins pe toată pânza, depăsind paroximul răbării noastre?
Am întâlnit șefe mai lipsite de umanitate decât bărbați în aceeași funcție care s-au dovedit mai înțelegători față de condiția maternă a gravidității.
Șefa te obligă, în luna a șaptea, să prestezi activițăți care comportă risc mare asupra sănătății fătului, iar șeful de peste ea, văzându-te cum te legeni cu greutate, ca un vapor cu cala mult prea plină, te trimite cu compasiune la odihnă, spunându-ți că nu înțelege care a fost mocofana fără minte ca să-ți ceară, pe un soare potopitor, să stai în picioare ore în șir, pentru a-i satisface ei imaginea puterii absolute.
Șefa te trimite să urci, de zece ori dus-întors patru etaje, și să alergi cu niște amărâte de documente după semnături (așa zis ultra-urgente), când știe foarte bine că ai o sarcină cu probleme, că ai avut scurgeri de sânge și că, deși ești în primul trimestru de sarcină, poți avorta oricând, chiar pe scările pe care te trimite să le urci cu râvnă, cu toate că acele documente mai pot aștepta…
Șefa îți urlă-n cap, zi de zi, disprețul ei suveran față de profesionalismul tău, mai abitir când te vede însărcinată și știe că nu mai ai mult până naști. Iți poate găsi înlocuitor/înlocuitoare, nu este nimic așa urgent, și asta e oricum sarcina ei, dar ea nu vrea, ‘ nu vor mușchii ei’ și gata…Trebuie să te dai de ceasul morții, să-ți afli tu un înlocuitor, făcând, de fapt, treaba ei, ușurându-i munca, iar ea hălăduind victorioasă și cu spume la gură peste muțenia ta umilită.
Atiluța nu știe, n-are de unde, că stresul pe care-l întreține avan la serviciu îți poate provoca, dacă ești sensibilă (și n-ai cum să nu fii în această perioadă…de grație, în care vrei să aduci pe lume un alt pui de om), un avort. Ea n-are acasă nici cățel, nici purcel. E singură cuc și are doar conturi grase în bancă și vreo trei case primite, cică, moștenire, pe care probabil le-a închiriat, ca să-și rotunjească veniturile și așa destul de substanțiale, pe care nu le folosește nici măcar ca să îngrijească un canar. Singura ei menire pe lume este să-ți facă viața amară, să-ți facă dosare sau fișe (ca în vremurile comuniste) să te împroaște cu venin și să te spurce, când ți-e lumea mai dragă, și-ai și tu chef să te gândești la puiul pe care-l porți acolo, în burtică, sau pe care vrei să-l alăptezi, da’ nu poți, fiindcă atiluța te-a sunat în concediul de maternitate și te-a pus să rezolvi niște probleme, care erau, în realitate, de competența ei.
Dosarele cuprind un fel de ghid cu toate minusurile tale (nimic pozitiv, firește) cu toate zvonurile, de genul folclor incriminant și comic ce circulă pe spinarea ta, zisele răutăcioase și neverificate ale unora din ambianță, care i-au lins suficient dorsalul, ca să-i câștige încrederea sau care au strâns mână de la mână ca să-i ia, de 8 Martie, un lănțișor de aur (nimic mai prejos nu suportă să fie atârnat la gâtul ei ridat). Nici n-o interesează să te întrebe cum a fost în ‘x’ sau ‘y’ situație, să-ți audă părerea, așa cum face un om cu capul pe umeri.

Un exemplu de analiză a mesajelor non-verbale, luat din cotidian.
Intr-una din zilele astea de vară, am trecut pe lângă o terasă a unui restaurant, era dimineață, în jurul orei 10,30, și la una dintre mese, memoria mea vizuală a înregistrat următoarea scenă, chiar dacă am trecut rapid pe lângă ea.
Erau doi tineri, un el și o ea, stând de vorbă și având în fața lor niște sucuri. Să fi avut ei împreună totalul numărului meu de ani…Vreau să spun prin asta că nu prea aveau experiență, se aflau la vârsta tatonărilor și a mirărilor candide, cu toate că aveau fiecare până-n douăzeci de ani.
Posturile lor era următoarele:
1) Băiatul, înalt, frumușel, curățel și bine făcut, chipeș chiar, vorbea volubil, fâră pauze și fără să pară interesat prea mult de reacțiile interlocutoarei lui. Era prea captivat de sunetul propriei voci sau de modul în care își făcea istorisirea. Tinea coatele pe masă și gesticula cu palmele în sus, ceea ce înseamă că vorbea cu sinceritate, nu falsifica cu nimic conținutul spuselor lui. Animația și vorbăria lui părea să nu bage în seamă poziția fetei, a tinerei din fața lui.
2) Fata se lăsase în jos pe scaun, intrase pe jumătate sub masă, cu picioarele întinse și încrucișate unul peste altul. Nu îl privea pe interlocutor, ci privea undeva sub masă, la vârful picioarelor încălțate cu sandale. Poziția ei era ca și cum fluxul neobosit al vorbirii celuilalt ar fi împins-o cu putere sub masă, ca să caute un ascunziș, un refugiu, unde să se poată cu ușurință sustrage unei ascultări atente.
Pentru mine a fost clar că fata se plictisea, probabil nici nu mai asculta ce i se spunea, ci doar încerca să reziste eroic, găsindu-și ceva de făcut pe sub masă, studiind baretele sandalelor rugozitățile din pavajul în carouri al terasei. Picioarele încrucișate sub masă indicau că este ostilă sau că cel puțin se pregătește, mai greu, să iasă din această sechestrare tiranică din partea tovarășului de pahar, inițial voită, și non-participare la discuție.
Ce-l împiedica oare pe acest tânăr care gesticula volubil să vadă că interlocutoarea lui, nu-l asculta de loc? Era un discurs în vânt. Era prea orbit de firul proprei lui demonstrații, prea absorbit, vorba lui Camil, de jocul ideilor, jocul ielelor? Sau, pur și simplu, se admira pe sine prea mult în timp ce vorbea dat fiind că nu se auzea decât vocea lui? Preopinenta lui (o fi vorbit ea cândva înaintea lui, putea să fie un răspuns pe care i-l dădea el acum, dar se lungea mult prea mult) tăcea și iar tăcea, alunecând sub masă – pic cu pic sub avalanșa de vorbe? Nici măcar nu se ostenea să întrețină conversația cu niște interjecții sau comentarii aprobatoare gen: ‘Așa?’ ‘Parol, mon cher!?’ ‘Ei, zău…’, ‘Da’ nu mai spune dom’le!’, ‘Ia, auzi!’ ‘Carevasăzică, așa…!’ etc

Enter your email address:

Delivered by FeedBurner

Da, stiu că am promis o poveste pentru azi, dar am să vă relatez altceva. Promisiunea am să mi-o țin, că așa obișnuiesc eu. Vă asigur, însă, că m-am gândit să aplic metoda terapeutică descrisă anterior pe propria mea spinare, să văd cum merge…Apoi, o să vă știricesc ce și cum.
Deocamdată.
Insă dacă sunteți interesați să aplicați metoda asta pe spezele voastre, atunci vom putea face schimb de impresii și, drept să spun, abia aștept…

Aveam de gând de mult să mă apuc de…povești. ‘Ce ocupație anacronică!’ o să-mi ziceți pe așa vremuri de criză. Ba, nu-i așa. Din câte am aflat și eu, pot să vă asigur că nu-s de ieri de azi, creativitatea omului este stimulată de vremurile ‘crizoase’, de penurie materială, de inflație și șomaj crescut. Parcă are și o logică, nu? Ia să ne gândim un pic: n-am bani, n-am slujbă, nu-mi pot cumpăra nimic (să zic că-mi pierd vremea prin supermarcheturi, justificând eticheta de îndrăcit consumist al vremurilor postindustriale), mă deprimă să ies, tocmai fiindă există atâtea tentații în jur și nu-mi pot satisface nici o poftă. Mai exact spus trebuie să-mi pun pofta în cui, până când…eh, voi vedea eu!
De ce atunci să nu povestim, că nu pot sta tot timpul letargic, ca un păianjen pe tavan sau în coltul lui de perete, pândind să-i pice în plasă o bucățică de muscă, de țânțar sau poate o molie mai mărișoară…Măcar el pândește, dar eu nu; de atâta privit tavanul simt că am pătruns prin el, s-a lichefiat și s-a desfăcut ca un tunel în sus, spre cer, spre stele, spre îngeri…
Scuzați, nu vreau să vă deprim, mai bine să povestim.
Cartea din colecția de psihologie practică a psihoterapeutei Paola Santagostino are la bază o idee mai veche, intuită de strămoșii noștri, dar abia acum demostrată prin experimente. Ideea este că orice rană fizică sau boală a trupului (eczeme, iritații, lipsa de concentrare, căderea părului, abulie) provine dintr-o suferință a sufletului și psihicului. Pentru vindecare trebuie să mai întâi să acționezi asupra psihicului și, nu chiar instantaneu, boala trupului se va ameliora, ba chiar regresa până la totala lui dispariție…Metoda folosită este cea a basmului…
Devine interesant, nu-i așa?

Subscribe to Tagore6699’s Blog by Email

Pacientul suferind este pus să scrie un basm. Inconștient, el va realiza o narațiune în care își va problematiza suferințele lui secrete și de care nu este conștient. Basmul îl ajută, într-o intepretare simbolică corectă, să găsească sursa problemei și soluția. Nu degeaba circulă clișeul că odată devenit conștient că ai o problemă și văzând care este ea, e ca și pe jumătate rezolvată!
Sigur că lucrurile nu merg atât de simplu! Intr-o primă fază, narațiunea se va bloca într-un moment oarecare, iar pacientul nu va mai vedea nici o urmare până când nu va găsi o soluție imaginară, de continuare a basmului, care îl va putea face să ducă la bun sfârșit toată povestea. Blocajul mental exprimă, în realitate, problema, originea suferinței și a bolii psiho-fizice. Urmarea nu trebuie sugerată de psihoterapeut, ci trebuie găsită chiar de el. Apoi, după finalizarea în scris a basmului, se poate trece la intepretare, care este cea mai dificilă acțiune, deoarece presupune atenție sporită și compararea semnificațiilor simbolice ale elementelor basmului (protagonist, adversari, aliați, peisaje, spații ale desfășurării diegetice) cu biografia pacientului (istoria trăită). O să-mi spuneți că nu mai are rost să intepretezi nimic, dacă pacientul își face biografia, viața trăită, în fața terapeutului. Nicidecum. El a venit acolo, în cabinetul psihoterapeutului pentru a afla o soluție la suferințele sale. Nu știe cum să-și continue viața, ba chiar s-a lehămetit de ea și vrea s-o abandoneze. Terapia prin basm (invenție, ficțiune) îl ajută să se descarce de frustrări și să le vadă mai bine în lumina ordonatoare a gândirii creative. De fapt, terapeutul este un moderator, îl sprijină cu tact în căutarea lui și nu-și bagă nasul decât ca să decodifice semnificațiile simbolice ale basmului.
Ce atâta scofală de semnificații, când lumea, se știe, nu le are, e goală de sensuri și, de fapt, omul e cel care o investește cu sensuri, altminteri e absurdă…??
Amintiți-vă că omul nu poate trăi într-o lume fără semnificații. Ce se întâmplă cu eroii lui Camus? Cu străinul? Cu Sisif? Mor sau sunt pedepsiți să desfășoare munci de robi.
Să luăm, de pildă, personajul Mumei Pădurii. Ea este reprezentanta femininului castrator, care înghite și blochează acțiunile unei fete, venită la curtea ei ca s-o slugărească și să capete conștiința propriei ei puteri și feminități. Este adversară și rivală (variante ale Mumei pădurii, mai sunt Vrăjitoarea cea Rea și Mama vitregă).
Să trecem, dar, la povești!