Educație


M-am decis să fiu mai atentă la semne. La semnele corporale emise Pistolul si piside cei din jur. Dacă e adevărat, și nu știu nici un motiv pentru care nu ar fi, că 55% din comunicarea noastră rezidă în semnificațiile transmise de…poziții, priviri, gesturi și atitudini ale corpului (limbajul non-verbal) și numai 7% sunt atenți la conținutul celor spuse, restul aparținând modului cum se ține discursul (38%), tonului și accentuării cuvintelor (o artă a oratoriei demult dispărută din instituțiile noastre educative), atunci vă dați seama singuri ce importantă este citirea unor astfel de semne ale trupului și intepretarea lor cât mai corectă. E adevărat că astfel de semnale sunt percepute, uneori, instinctiv, deci nu suficient conștientizate, raționalizate; de aceea suntem mirați de multe ori și ni se pare inexplicabil cum de o anumită persoană, cu aparențe modeste, are succes într-o adunare publică, este ascultată și-și vrăjește publicul, iar alta, cu aparent mai multe șanse, nu.
Sar la întâmplarea mea, enunțată în titlu.
Eram într-un troleibuz, venind dintr-o vizită amicală, noaptea târziu, aproape orele 22,00, un troleibuz cu care trebuia să traversez tot orașul ca să ajung acasă. Amicele mele mă încărcaseră la plecare, așa cum se obșnuiește cu oaspeții la care ții, cu mici daruri alimentare ce le avuseseră prin casă în acel moment: banane, roșii mari și zemoase,de grădină, curmale fără sâmburi.
M-am așezat pe unul din scaunele care te plasează față-n față cu întâmplătorul tovarăș(ă) de călătorie. La jumătatea călătoriei mi se făcuse cam foame și am scos o banană, începând să mănânc din ea cu privirile mutate în întunericul de afară. Insă, nu știu cum, la a doua sau a treia îmbucătură, mi-am întors privirea spre bărbatul din fața mea, șleampăt îmbrăcat, cam îngălat, slab, încărunțit și la o incertă vârstă a bătrâneții, să fi avut 55, poate 60 de ani. Un bătrân, într-un cuvânt, singuratic și beneficiar al unei pensii subțiri și inconsistente, probabil un locuitor al vreunui azil. Stătea cu picioarele îndreptate spre ușa troleibuzului, iar spatele era sprijinit de fereastră. Se poate spune cumva că stătea de-a latul scaunului, nu-l vedeam decât din profil. M-a frapat greutatea cu care își muta privirea de la banana mea spre ușă, deși gestul nu a durat mai mult de câteva secunde, și apoi a rămas cu privirea ațintită cu înverșunare spre ușă. A fost o privire care m-a făcut să mă întreb dacă…nu-i era foame. Am încercat să analizez și alte semnale, imaginându-mi ce reacție ar fi avut în cazul în care, oferindu-i ceva de mâncare (ceea ce aveam la mine), ar fi început să țipe cu indignare și ce tărăboi ar fi făcut, legat de îndrăzneala mea de a-l umili. La gândul unei asemenea reacții, am ezitat preț de câteva stații, dar mi-am spus că aș suporta mai bine tărăboiul, decât ideea că nu am putut ajuta un pic un flămând. Apoi, am scos din rucsac toate alimentele pe care le aveam la mine și i le-am ofeirt, pe tăcute, din gesturi.
A fost foarte surprins, parcă nu-i venea să creadă, și mi-a mulțumit din ochi, pe muțeste, dar nu s-a aruncat asupra lor, ca un leu hămesit, le-a băgat în plasa lui. Acum eram de-a dreptul stânjenită și mă întrebam ce-o să fac în continuare. Norocul meu că a coborât după nici două stații, aruncându-mi aceeași privire plină de gratitudine.

licentiati_06302059Niște puncte pe câțiva ‘i’ trebuie puse.Teama de-a avea posesori de diplome fără acoperire, este o teamă de existență a formelor fără fond, nu-i așa? De unde rezultă că lucurile ar merge în gol, în sec și fără nici un avans cât de mic spre o altă treaptă a existenței individuale, mai întâi, și, mai apoi, colective.
Este cât se poate de adevărat că ‘robespierrii’ profesoratului n-au nici o șansă să impună ceva din rectitudinea evaluării, dacă nu au susținerea oficială a autorității școlare pentru care lucrează…Iar pentru susținerea oficială (director de școală, șef de catedră) contează mai mult banii care intră sau sunt aduși de prezența unui elev/ student în clasă/ sala de seminar.
De fapt, scandalul cu Spiru Haret nu este chiar un fum fără foc. In universitățile private, se naște și persistă cel mai neplăcut mod de a înțelege relația dintre finanțarea studiilor, însușirea serioasă a cunoștințelor și evaluarea profesorală. In căpușoarele încă adolescentine ale studenților privați s-a încuibat ciudata idee că ‘dacă mandea plătește, atunci mandea hotărăște ce notă primește!’ Pe de altă parte, gândiți-vă și la cum ar rămâne clasa de seminar goală, dacă ar fi picați aproape toți prin evaluări corecte! Cei mai mulți n-ar persista în pregătire, ci doar ar schimba o facultate privată cu alta mai permisivă…din acest punct de vedere.
Din păcate, cunosc întrucâtva ‘caii albi și breji’ ai universității incriminate de actuala conducere a ministerului învățământului (aflați, cum altfel?, în posturi de conducere), care nu fac cinste numelui glorios al patronimului lor, S. Haret, primul român care și-a dat doctoratul la Sorbona și l-a obținut în mod strălucit! Ei, vedeți, că învățământul românesc era chiar foarte bun, chiar și la începuturile lui, când încă nici măcar nu era atât de organizat ca azi…pot spune batâr că, vorba lui săracu’ nenea Iancu, aproape lipsea cu desăvârșire. E interesant de amintit că Spiru Haret a fost și primul ministrul al Cultelor și învățământului și, prin eforturile lui, s-a modernizat educația la toate nivelurile (primar, secundar, universitar). Ei, și acum să-mi spuneți mie: de unde și cum a putut învăța Spiru Haret atâta carte cât să-i impresioneze profund pe …sorboniști? Vă pot da și alte exemple, dar nu vă mai rețin.

In toată această degradată și acidă imagine a învățământului românesc, pe care majoritatea o vede și o exacerbează, se uită prea adesea că au ieșit elevi și studenți eminenți (apreciați mai mult în străinătate: olimpiade, burse de studiu, burse doctorale) care s-au întors în țară, părărsind opțiuni financiare și perspective de viitor mult mai bune, ca să lucreze spre…bunăstarea ‘țărișoarei lor’. Si ce credeți că au pățit mai departe? Li s-a răspuns că sunt prea calificați pentru crăcuța pe care stă postul solicitat de multimedaliatul nostru și că nu au posibilitatea să-l primească în sânul lor, cald și hrănitor. De ce? Un supercalificat ar fi desființat cel puțin un loc sau două de muncă. E ca și munca robotului industrial. Cu cât știe face mai multe lucruri, cu atât se reduce numărul de posturi a căror listă de cerințe și profil pretindeau execuția acelor sarcini. Supercalificarea ne sperie, mai bine rămânem la lecția de mecanică primitivă a roții.

« Pagina anterioară