Ce-i cu noi, fraților, surorilor, de nu mai știm să ne alegem conducătorii, șefii, capii, din cei care-s elibigili de câtre cei mulți? De ce nu îndrăznim să-i combatem, când greșesc, să-i punem la punct, când calcă în străchini și pe sentimente, să-i demolăm, când dovedesc că n-au nici un har la condus, ci numai la pus bețe-n roată activităților generale și oamenilor din subordine?
Mă uit în jur, mă uit la mine, mă uit la alții și sunt, întâi, speriată de câtă umilință poate exista în noi, câtă răbdare și cât îndoire de spinare, numai pentru a ne păstra locul subordonat de muncă, când asta înseamnă să înghiți mizeriile unuia/uneia pus(ă) peste tine, fără competențe notabile, numai prin impostură (fraudă și furt intelectual, nepotisme și pile). Cât o s-o mai ținem așa, umili și îndoiți de spinare, în fața unui șef, dezumanizat până la a reprezenta obiectual ‘Tipătul’ lui Eduard Munch, fără încărcătura metafizică a taboului citat, ci doar cu excesul grotesc al unui urlet întins pe toată pânza, depăsind paroximul răbării noastre?
Am întâlnit șefe mai lipsite de umanitate decât bărbați în aceeași funcție care s-au dovedit mai înțelegători față de condiția maternă a gravidității.
Șefa te obligă, în luna a șaptea, să prestezi activițăți care comportă risc mare asupra sănătății fătului, iar șeful de peste ea, văzându-te cum te legeni cu greutate, ca un vapor cu cala mult prea plină, te trimite cu compasiune la odihnă, spunându-ți că nu înțelege care a fost mocofana fără minte ca să-ți ceară, pe un soare potopitor, să stai în picioare ore în șir, pentru a-i satisface ei imaginea puterii absolute.
Șefa te trimite să urci, de zece ori dus-întors patru etaje, și să alergi cu niște amărâte de documente după semnături (așa zis ultra-urgente), când știe foarte bine că ai o sarcină cu probleme, că ai avut scurgeri de sânge și că, deși ești în primul trimestru de sarcină, poți avorta oricând, chiar pe scările pe care te trimite să le urci cu râvnă, cu toate că acele documente mai pot aștepta…
Șefa îți urlă-n cap, zi de zi, disprețul ei suveran față de profesionalismul tău, mai abitir când te vede însărcinată și știe că nu mai ai mult până naști. Iți poate găsi înlocuitor/înlocuitoare, nu este nimic așa urgent, și asta e oricum sarcina ei, dar ea nu vrea, ‘ nu vor mușchii ei’ și gata…Trebuie să te dai de ceasul morții, să-ți afli tu un înlocuitor, făcând, de fapt, treaba ei, ușurându-i munca, iar ea hălăduind victorioasă și cu spume la gură peste muțenia ta umilită.
Atiluța nu știe, n-are de unde, că stresul pe care-l întreține avan la serviciu îți poate provoca, dacă ești sensibilă (și n-ai cum să nu fii în această perioadă…de grație, în care vrei să aduci pe lume un alt pui de om), un avort. Ea n-are acasă nici cățel, nici purcel. E singură cuc și are doar conturi grase în bancă și vreo trei case primite, cică, moștenire, pe care probabil le-a închiriat, ca să-și rotunjească veniturile și așa destul de substanțiale, pe care nu le folosește nici măcar ca să îngrijească un canar. Singura ei menire pe lume este să-ți facă viața amară, să-ți facă dosare sau fișe (ca în vremurile comuniste) să te împroaște cu venin și să te spurce, când ți-e lumea mai dragă, și-ai și tu chef să te gândești la puiul pe care-l porți acolo, în burtică, sau pe care vrei să-l alăptezi, da’ nu poți, fiindcă atiluța te-a sunat în concediul de maternitate și te-a pus să rezolvi niște probleme, care erau, în realitate, de competența ei.
Dosarele cuprind un fel de ghid cu toate minusurile tale (nimic pozitiv, firește) cu toate zvonurile, de genul folclor incriminant și comic ce circulă pe spinarea ta, zisele răutăcioase și neverificate ale unora din ambianță, care i-au lins suficient dorsalul, ca să-i câștige încrederea sau care au strâns mână de la mână ca să-i ia, de 8 Martie, un lănțișor de aur (nimic mai prejos nu suportă să fie atârnat la gâtul ei ridat). Nici n-o interesează să te întrebe cum a fost în ‘x’ sau ‘y’ situație, să-ți audă părerea, așa cum face un om cu capul pe umeri.

Anunțuri