M-am decis să fiu mai atentă la semne. La semnele corporale emise Pistolul si piside cei din jur. Dacă e adevărat, și nu știu nici un motiv pentru care nu ar fi, că 55% din comunicarea noastră rezidă în semnificațiile transmise de…poziții, priviri, gesturi și atitudini ale corpului (limbajul non-verbal) și numai 7% sunt atenți la conținutul celor spuse, restul aparținând modului cum se ține discursul (38%), tonului și accentuării cuvintelor (o artă a oratoriei demult dispărută din instituțiile noastre educative), atunci vă dați seama singuri ce importantă este citirea unor astfel de semne ale trupului și intepretarea lor cât mai corectă. E adevărat că astfel de semnale sunt percepute, uneori, instinctiv, deci nu suficient conștientizate, raționalizate; de aceea suntem mirați de multe ori și ni se pare inexplicabil cum de o anumită persoană, cu aparențe modeste, are succes într-o adunare publică, este ascultată și-și vrăjește publicul, iar alta, cu aparent mai multe șanse, nu.
Sar la întâmplarea mea, enunțată în titlu.
Eram într-un troleibuz, venind dintr-o vizită amicală, noaptea târziu, aproape orele 22,00, un troleibuz cu care trebuia să traversez tot orașul ca să ajung acasă. Amicele mele mă încărcaseră la plecare, așa cum se obșnuiește cu oaspeții la care ții, cu mici daruri alimentare ce le avuseseră prin casă în acel moment: banane, roșii mari și zemoase,de grădină, curmale fără sâmburi.
M-am așezat pe unul din scaunele care te plasează față-n față cu întâmplătorul tovarăș(ă) de călătorie. La jumătatea călătoriei mi se făcuse cam foame și am scos o banană, începând să mănânc din ea cu privirile mutate în întunericul de afară. Insă, nu știu cum, la a doua sau a treia îmbucătură, mi-am întors privirea spre bărbatul din fața mea, șleampăt îmbrăcat, cam îngălat, slab, încărunțit și la o incertă vârstă a bătrâneții, să fi avut 55, poate 60 de ani. Un bătrân, într-un cuvânt, singuratic și beneficiar al unei pensii subțiri și inconsistente, probabil un locuitor al vreunui azil. Stătea cu picioarele îndreptate spre ușa troleibuzului, iar spatele era sprijinit de fereastră. Se poate spune cumva că stătea de-a latul scaunului, nu-l vedeam decât din profil. M-a frapat greutatea cu care își muta privirea de la banana mea spre ușă, deși gestul nu a durat mai mult de câteva secunde, și apoi a rămas cu privirea ațintită cu înverșunare spre ușă. A fost o privire care m-a făcut să mă întreb dacă…nu-i era foame. Am încercat să analizez și alte semnale, imaginându-mi ce reacție ar fi avut în cazul în care, oferindu-i ceva de mâncare (ceea ce aveam la mine), ar fi început să țipe cu indignare și ce tărăboi ar fi făcut, legat de îndrăzneala mea de a-l umili. La gândul unei asemenea reacții, am ezitat preț de câteva stații, dar mi-am spus că aș suporta mai bine tărăboiul, decât ideea că nu am putut ajuta un pic un flămând. Apoi, am scos din rucsac toate alimentele pe care le aveam la mine și i le-am ofeirt, pe tăcute, din gesturi.
A fost foarte surprins, parcă nu-i venea să creadă, și mi-a mulțumit din ochi, pe muțeste, dar nu s-a aruncat asupra lor, ca un leu hămesit, le-a băgat în plasa lui. Acum eram de-a dreptul stânjenită și mă întrebam ce-o să fac în continuare. Norocul meu că a coborât după nici două stații, aruncându-mi aceeași privire plină de gratitudine.

Anunțuri