Navigarea prin rețeaua virtuală își are și ea hățișurile ei. La câte o cotitură poți pica într-o capcană de toată frumusețea, exact ca o muscă ce se lipește de banda adezivă atârnată de tavan.moon_fairy
Una dintre acestea se referă la cum poți câștiga bani foarte ușor, fără să te deranjezi prea mult, fără efort, fără gândire, fără cunoștințe, fără competențe. Și de-ar fi să crezi publicitatea sforăitoare a textului despre câștigurile grase ce te așteaptă, iaca așa, după colț, numai cu un simplu clic, o apăsare ușoară de buton, și, gata!, ești milionar!, atunci e chiar un mizilic ce ți se cere: doar vreo 100 $ ori numai 50 $ și, amețit de mirajul câștigului mirobolant, chiar ți se pare o nimica toată. Și dacă ești suficient de naiv să crezi că e un loc unde umblă câini cu covrigi în coadă și că e suficient să întinzi mâna ca să rupi un bucătoi de turtă din zidul casei vrăjitoarei, ca să-ți potolești foamea, atunci ai ajuns exact în locul de pierzanie și risipă condamnat de logica cea mai elementară.
Nu naivitatea unor asemenea navigatori mă deranjează, căci e normal ca omul să pățească multe ca să devină…știutor, dar ceea ce mă deranjează la aceste banere publicitare, ce fac trimitere la niște site-uri ale jocurilor de noroc (ruletă, black Jack, pocher – jocuri de cazino) este …redactarea agramată a textelor.
Ei, dar ce legătură are gramatica cu banii? Are!
In momentul în care mai văd și grosolane greșeli de gramatică pe un site, într-o ‘locuință virtuală’, care mă invită să fac ceva, scoțând bani din buzunar (ceva de genul: ‘dacă nu va-ți clarificat până acum, poate că ceea ce urmează o să vă lămurească’), atunci îmi pun serioase întrebări asupra profesionalismului proprietarului locuinței virtuale, care mă invită să-i dau bani acum, pentru a câștiga o baniță mai târziu, într-un viitor apropiat. Poate că, neexperimentat(ă) și sărac(ă) cum sunt, aș putea pica în plasa asta sforăitoare, dar mă fac să deschid ochii și să fiu atent(ă) tocmai greșelile de gramatică sus-menționate. Și câtă încredere aș putea avea în pregătirea cuiva, ca să mă îmbogățească peste noapte (abstracție făcând de subțirimea unui astfel de raționament), dacă nu a știut să se pregătească la un nivel elementar de școlarizare? A chiulit? A fost repetent? Poate corigent? Era recalcitrant la orice efort educativ?
Cât de convigător comercial poate fi un text cu greșeli de gramatică, care se repetă? Căci, să fim înțeleși, nu e vorba doar de O GREȘEALĂ, ci de mai multe…

Pretextul pentru această intervenție l-am întâlnit, întâmplător,  pe un blog unde este folosit termenul ‘polmenicul’.  In locul cui? o să mă întrebați. Sper să ghiciți din demonstrația următoare. Și nu cred că era o formă strecurată din goana condeiului, căci, dacă ar fi vorba de o simplă metateză fonetică (datorată neatenției), atunci fonemele asupra cărora ar fi fost operată schimbarea de poziție ar fi fost cu mult mai apropiate una de cealaltă, dar ele sunt destul de depărtate, ceea ce înseamnă că a fost asimilată forma greșită.  Vă dau citatul revelator, fără să fac trimiteri și fără nume ca să nu stârnesc iarăși un cuib de viespi : ‘Dacă nu ar fi aproape sarcină de serviciu zău! dacă m-aş mai uita la ştiri! Cum pornesc televizorul, la prima oră a dimineţii, aflu doar de moarte. Polmenicul de azi conţine o biată fetiţă căzută de la etaj, un bolnav de peritonită care s-a sfîrşit în sanie, prin nămeţi, pînă să ajungă la spital,  un individ care a murit carbonizat.

De fapt, cuvântul vine din limba slavă și, ca dovadă a sensului transmis din slava veche în limbile slave actuale ( preluat și de română), s-a păstrat, de ex., în polona actuală sub forma unui verb ‘pomiętać‘ (se citește ‘pomientaci‘ cu un ‘e’ nazal ca în franceză) care înseamnă ‘a-și aminti‘. In fapt, ‘pomelnicul‘ era/ este o listă de nume a celor morți de care cei vii vroiau să-și amintească măcar sub forma menționării lor cu glas tare de către popă, în biserică. De unde și expresia: ‘Veșnica pomenire‘ care înseamnă ‘veșnica amintire‘. Iar ‘pomelnicul‘ este o listă a amintirii unor persoane moarte. Insă, în româna actuală, cum bine se știe (deoarece, în fragmentul citat, acesta este sensul folosit)  a ajuns să aibă și un sens derivat, peiorativ: o înșiruire ațoasă, indigestă, plicticoasă, de lucruri și nume.

In mod ciudat, Dicționarul etimologic al lui Al. Ciorănescu nu menționează nici una dintre aceste forme, nici verbul ‘a pomeni‘, nici ‘pomelnic‘. Fiind singurul dicționar etimologic pe care-l am în casă, celelalte, antecesoare, (folosite ca instrument de lucru filologic de savantul Al. Ciorănescu) Densușianu, Șăineanu, Sextil Pușcariu, Philippide, sunt accesibile doar în bibliotecile mari (BAR, BCU), l-am răsfoit cu speranța de a vedea ce explicație dă autorul lui, deși, pentru mine, era evident că etimologia cuvântului provine din slavă. Numeroase etimologii sunt discutabile și nebuloase, cum este, de pildă, cazul cuvântului ‘crăciun‘.  Altele sunt destul de clare și acceptate de majoritatea lingviștilor români: așa cum este cazul cu ‘a pomeni‘ și ‘pomelnicul‘.

Este un chec foarte ușor de făcut, dar, în afara ușurinței, mai are ca notă pozitivă faptul că este și hrănitor. Cred că este și economic. S-ar putea, însă, să fie o bombă calorică. Dar cred că, spre deosebire de alte checuri,  care doar îngrașă,  acesta este plin și de proteine și vitamine.  Este o rețetă pe care am adaptat-o. Aveți nevoie de: 2 ouă întregi, o cană de zahăr brun din trestie, 1 pachet de praf de copt, un vârf de sare, o cană de tărâțe, 100 gr. stafide, 50 gr. semințe de in, 50 gr. semințe de floarea soarelui, 50 gr. semințe de susan,  coaja de la o portocală răzuită (puteți pune și coaja de la o lămâie -dacă vreți), o jumătate de linguriță de scorțișoară, un vârf de ghimbir, o cană de lapte, o jumătate de cană de ulei virgin de floarea soarelui (puteți pune și de rapiță, de sâmburi de struguri, de orez) și, în final, o cană de făină de secară sau de grâu integral. Mai întâi frecați ouăle cu zahărul și adăugați praful de copt. Puneți, apoi, uleiul și imediat laptele, amestecând continuu pentru omogenizare. Acum, vine rândul tărâțelor și apoi al tuturor semințelor menționate (puteți pune un singur fel de semințe, dacă vreți; eu pun, de obicei, semințe de in și de floarea soarelui), plus stafidele (dacă nu aveți stafide, se pot pune, după ochi, curmale tăiate,  cuburi de papaya sau de ananas), portocala rasă, scorțișoara și ghimbirul (el e facultativ, însă dă un gust nemaipomenit dulciurilor). La final, se pune cana de făină. Se lasă în cuptor

45-50 de minute

.

Știu că sunteți sastisiți de a auzi încă o dată în plus despre teoria conspirației și a faptului că noua ordine mondială este un plan pus la cale cu mult timp în urmă de câteva grupuri de putere subterană: unul bancar (cu sediul la Londra), unul spiritual (cu sediul la Vatican) și unul la DC Washington (SUA), nu mai este vreme să dormim sau să ne lăsăm manipulați. Sursele naziste ale globalizării sunt acum evidente. Auzisem și eu că Vaticanul a ajutat la scăparea de pedeapsă și de închisoare a unor criminali naziști, traversându-i oceanul Atlantic în America de Sud.

Sunt lucruri grave care se petrec acum și numai ochii osteniți de televizor și de știrile ‘dezinformative’, creierele otrăvite cu fluor și mâncare toxică (Codex Alimentarius), nu le pot sesiza. Vă rog să urmăriți filmulețul de cincizeci de  minute, care sper să vă dea de gândit, și să contribuiți activ la formarea noii conștiințe care trebuie să schimbe lumea aceasta în care trăim.

La drept vorbind, toate câte le-am văzut și citit în acest film sunt coroborate cu alte informații cu care, sunt sigură, ați intrat și voi  în contact. Știți și despre ACTA și despre faptul că se încearcă din răsputeri limitarea accesului la această bancă uriașă de informații care este, INCĂ, internetul.

Nu uitați: evitați fluorul din apă (din păcate și apa minerală plată și carbogazoază vândute prin magazine este plină de fluor și cloruri – vă rog chiar să citiți etichetele și să vă convingeți), evitați pastele de dinți cu fluor (spălați-vă cu bicarbonat sau cu sare de mare, nu au același gust, dar sigur sunt sănătoase și albesc dinții), încercați să limitați cumpărarea de produse, alimente și băuturi toxice (nu mai cumpărați mult, ci puțin și bun din magazinele bio). Și, în general, mai important decât banul care te transformă într-un veșnic consumator sclav, este să vă cultivați grădina, la propriu și la figurat: mintea și sufletul, iubirea și pacea.

Nu vreau să fac nici o pledoarie pro UE, mai ales că ne-a dezamăgit atât de mult și acum știe (știu) tot norodul (și nărodul) că este doar o altă formă de dictatură, în care cei mulți, populația sau prostimea – cum ni se zice la modul generic –  vor fi sclavi pe vecie, fără nici o speranță de îmbunătățire atât timp cât avem guvernanți nevolnici și nemernici, atât timp cât ei feliază și vând România pe bucăți superputerilor de la care, chipurile, am putea avea milă și niște avantaje…îndoielnice, dubioase și buboase,  atât timp cât nu producem nimic și nu ne folosim propriile resurse cu utilaje prorii (vezi Roșia Montană).

E un material lunguț despre raporturile SUA cu restul lumii și raporturile euro-dolar, pe care l-am primit și pe care doresc să vi-l împărtășesc. O să vă dați seama că el a fost scris acum ceva timp (înainte de alegerea lui Obama), dar  numeroasele chestiuni puse de el rămân, încă, actuale.

  ‘De 50 de ani încoace, valuta de referință pe piața mondială e dolarul american. Dolarul american se tipărește într-un singur loc: Federal Reserve, USA (reprezentată de un consorțiu de bănci PARTICULARE  evreiești  !!!!).

Deci, dacă Franța sau orice altă țară vor să cumpere ceva de $50 milioane, ei trebuie să „muncească” și să facă rost de $50 milioane de dolari. In schimb, dacă USA vrea același lucru, trebuie doar să tipărească banii și gata !

Ceea ce de altfel USA a făcut din plin în ultimii 50 de ani: a inundat lumea cu dolari pe care i-a tipărit FĂRĂ A AVEA ACOPERIRE ÎN AUR, ori de cîte ori aveau nevoie de ceva. Din cauza asta balanța comercială americană are în prezent un deficit formidabil, estimat la vreo $2.5 mii de miliarde și se anticipează creșteri monstruoase în următorii ani (în ritmul prevăzut de bugetul lui Bush ajunge la $3.5 mii de miliarde în următorii 3 ani, adică 50% din GDP). Atât timp cât dolarul rămîne valuta lumii, americanii sunt OK: ei pot tipări într-una dolari și pot plăti datoriile. America trăiește pe datorie  față de restul lumii.

Problema abia acuma începe: IRAK ESTE PRIMA ȚARĂ DIN OPEC CARE A RENUNȚAT LA DOLARI ȘI A ÎNCEPUT SĂ VÂNDĂ PETROL PE EURO. (De pe 6 noiembrie 2000, când un EURO era $0.8, deși Irak a pierdut o grămadă de bani atunci, a fost o investiție foarte curajoasă ; între timp EURO a depășit dolarul, deci Irak a câștigat imens). Asta a fost, de fapt, greșeala lui Saddam pe care America n-o va putea ierta niciodată. Cel putin alte două țări din OPEC (Iran si Siria) vor deasemenea să treacă la EURO, iar în ultima instanță asta e intenția întregului OPEC. Inclusiv  Venezuela, care are 7% din petrolul lumii a trecut la o combinație  Euro-Dollar, adică și-a schimbat o jumătate din rezervele valutare în EURO.

Banca Centrală a Rusiei și cea a Chinei au făcut exact același lucru, și așa se explică de ce există un mare surplus de dolari pe piața lumii și o mare cerere de EURO, de aia dolarul scade puternic în raport cu EURO. Asta e lovitura decisivă pentru economia americană, pentru care Alan Greenspan (șeful lui Federal Reserve) a pronosticat o pierdere de $13 trilioane (adică mii de miliarde) doar în prima etapă: dacă EURO va deveni valuta lumii în locul dolarului, pe lângă faptul că valoarea dolarului va scădea dramatci, americanii nu vor mai putea să arunce pe piață dolari pe care îi tipăresc cum îi taie capul (făra acoperire în aur), toate tările lumii  vor scăpa de dolari, ca să faca rost de EURO să cumpere petrol de la OPEC, toți investitorii mari se vor retrage de pe piața americană și vor merge în cea Europeană, și în general tehnica trăitului pe datorie cade.

Dolarul este deja menținut artificial, ridicat prin aranjamente politice ale  USA cu China, Coreea de Sud, Taiwan si Japonia. Aceste țări produc aproape tot ce consumă USA. America le împrumută dolari, ca să producă,  apoi ele își vând marfa pe piață americană și, din câștiguri își plătesc datoriile la  USA, deci dolarii se întorc de unde au plecat. Economiștii și bancherii au atras demult atenția că, dacă Asia nu mai susține dolarul prin astfel de aranjamente politice nefundamentate economic, acesta se va prăbuși dur, într-un imens nor de scrum și praf. Iar Asia a inceput să treacă pe EURO, pentru că are și ea nevoie de petrol, iar OPEC va vinde în curând pe EURO. Așa că Bush, predecesorul lui Obama, a făcut o „Axis of Evil” în care au băgat toate țările care au  trecut la vânzarea petrolului pe EURO sau își trec rezervele naționale în EURO. Ei vor ataca toate aceste tări (Irak, Iran, Siria, Venezuela,  etc) și vor pune acolo guverne marionetă care vor face schimbarea inversă, de la EURO la dolar.

Ăsta e și motivul pentru care Marea Britanie încă n-a trecut la EURO, pentru că, dacă o făcea până acum ar fi trebuit să fie de partea opusă americanilor. Britanicii vor fi vicleni ca de obicei: dacă USA își face treaba, ei rămîn la liră, dacă EU oprește războiul vor trece imediat la EURO (ceea ce au tot amânat, ca să vadă cum iese, în ciuda riscurilor și pierderilor  de moment.

Miza acestui război e imensă: dacă USA nu îl face, rolul de superputere  mondială va trece la UE. De aceea Franța și Germania TREBUIE SĂ LUPTE PÂNĂ  LA CAPĂT.

Irak e doar începutul, e doar prima bătălie. Indiferent  cine o câștiga, războiul va fi mult mai lung.’

Mai anevoie e cu începutul, uneori chiar de la
titlu, îndeosebi atunci când scriptorul (în sens barthian) suferă de un blocaj
mental în fața foii albe. Poate impropriu spus «blocaj», el apare în cazul meu nu din penurie, ci din inflație: prea multe începuturi ori fragmente de frază «bat
la porțile gândirii
». Stau și nu pot să aleg, meditând la ele și
vizualizând pe o virtuală coală de hârtie, ca la șah, următoarele două trei
fraze cu care să se lege începutul, un captatio
benevolentiae
(nu mai jos de) fulminant.
De-abia de-acum puteți râde: când trec la fapte, la scrierea propriu zisă, nici
una din frazele de mai înainte, pe care le vedeam clar în minte nu se lasă
prinse, fug ca iepurii care-ncotro. Ies lucruri la care nici nu m-am gândit
dintru început, aș spune că lucrurile îmi scapă de sub control, limbajul mă
preia, mă ia în stăpânire, vrea să mă controleze. Apoi, pun mâna pe hățuri
și-ncerc să strunesc puterea cuvintelor și, de ce nu?, să mă joc cu ele. Deși
nu mi-am dorit, iată-mă ajunsă la o confesiune despre cine scrie până la urmă
un text, la reflecții și semnificări despre cum și cine vorbește într-un text,
așa cum puteți regăsi cu înzecit câștig intelectual în bogatul studiu antologic
al excelentei traducătoare a lui Proust în română, Irina Mavrodin, «Mâna care scrie»[1]. Mai în glumă, mai în serios, relația noastră cu cetatea scrisului trebuie să treacă prin aceste definiri și redefiniri, între presiunea exercitată de limbă și
croirea unei vorbiri personale din materialul ei.  

      De ce vă pomenesc despre titluri? Pentru că ele stabilesc, pentru mine, un raport clasic între conținut și conținător sau, în termeni lingvistici, ar fi un act de semioză, stabilind o legătură între reprezentare și semnificare. Nu pot
face, de pildă, ca Nicolae Iliescu, din ramura textualiștilor optzeciști, care
începe un studiu despre proza scurtă a lui Virgil Mazilescu cam așa: «A organiza o găină sau a-ți îngriji cinstea»[2]. Ii înțeleg procedeul (la care se pot spune și lucruri contra): acroșarea
cititorului este asigurată prin perplexități cerebrale, un fel de furtună în
creier (brainstorming). Insă, eu încă
sufăr de o viziune organică asupra titlului și a conținutului său. Asta nu înseamnă deloc că nu știu să prețuiesc un titlu metaforic sau provocator, prin contrarietatea pe care o dezvoltă. Cu toate astea, pentru mine, titlul (un semn al conținutului sau represantamen, în accepția lui Ch. S. Peirce) frământat totuși cum se cuvine din aluatul retoricii surprizelor, deschide o ușă și te invită într-o arhitectură nouă : intră! Nu mi-ar plăcea să găsesc înăuntru un leopard și să o iau la goană, fără să mă uit înapoi.  Titlul e un simbol și din el se naște o lume…. Mă aștept să văd o construcție bine articulată, dar surprinzătoare în felul cum se îmbrică sau se combină articulațiile.  Dar trebuie să recunosc: cu cât e mai suspect, mai misterios și mai spectacular titlul, cu atât e mai puternică mreaja lipicioasă a  invitației unui păianjen țesător, cum e un mare jucător al jocului cu mărgele de sticlă.


[1] Irina
Mavrodin, Mâna care scrie (spre o
poietică a hazardului)
, Edit. Eminescu, București, 1994

[2] v. Caiete critice,
nr. 8/ 2010, p. 51

Știu că românii nu prea consumă supe de fructe, dar ele sunt, contrar opiniei generale, hrănitoare, gustoase, dietetice și ușor de făcut. Și, în plus, acum vara, când se găsesc mai toate fructele pe piață,  sunt extrem de ieftine.
Nu vă trebuie mare lucru.
Eu fac supe de fructe din: vișine, cireșe, gutui, mere, struguri.
O amică de-a mea mă ironizează (e drept că e moldoveancă din tată-n fiu, pardon!, din străbunică-n nepoată): ce-i asta? îmi dai să mânânc compot drept supă? Insă, ardelenii, deși destul de conservatori în gândire,  în gastronomie, sunt destul de deschiși (deh! e vorba de Măria Sa ‘bărdăhanul’ și-atunci, că vrei sau nu vrei, ajungi la un comportament chinezesc față de mâncare), mai cu seamă dacă au plecat din sate și s-au aciuit de la a doua generație pe la orașe. Ei, bine, nu e momentul să fac prea multă teorie. Iată rețeta:

Cumpărați un kilogram de vișine (dacă vreți ca supa să fie mai deasă) sau numai jumătate de kilogram – dacă vă place mai rară. Faceți un fel de rântaș: puneți într-o oală de cinci-șase litri, ulei extravirgin de floarea soarelui sau din orez ori din soia (puteți pune și de măsline, dar e puțin cam amar pentru o supă care va fi dulce), cât să acopere bine fundul cratiței, puneți o lingură de făină rasă (eu pun făină integrală de grău sau de secară) și patru linguri de zahăr brun din trestie, plus un praf de sare. Căliți un pic amestecul, apoi turnați apă rece, amestecând repede să nu se facă cocoloașe, până ajunge la aproape de trei sferturi din dimensiunea cratiței. Lăsați să fiarbă o oră, până face spumă. Apoi, puneți vișinile întregi, după ce le-ați spălat bine, lăsați să fiarbă un pic, 5 minute (dacă sunt vișine din borcanul mare de compot) sau 10 minute (dacă sunt vișine de sezon). Adăugați repede câteva ingrediente și aromatizante, care-i dau și o savoare nemaipomenită: o jumătate de linguriță de ghimbir măcinat, o jumătate de linguriță de cardamon, un vârf de nucșoară, 3-5 cuișoare, o linguriță de scorțișoară și mai adăugați încă 4 linguri de zahăr (de aceeași calitate, din trestie). Lăsați câteva clocote (ideal ar fi să puneți aceste ingrediente fără să le fierbeți, în supa fierbinte) și trageți de pe foc!
La masă, când serviți în farfurie se mai pune pe deasupra, nucă măcinată sau lapte dulce (se pune, de fapt, smântână; însă, pentru cine nu mânâncă așa ceva, e delicios și cu lapte – deși atenție că se brânzește, dacă-l puneți în supa foarte fierbinte). Se pot pune amândouă, mai ales dacă supa e fierbinte, puteți adăuga laptele rece, însă, atenție !, îi schimbă puțin gustul, o dezaromatizează un pic.