Banii si greselile de gramatică

Navigarea prin rețeaua virtuală își are și ea hățișurile ei. La câte o cotitură poți pica într-o capcană de toată frumusețea, exact ca o muscă ce se lipește de banda adezivă atârnată de tavan.
Una dintre acestea se referă la cum poți câștiga bani foarte ușor, fără să te deranjezi prea mult, fără efort, fără gândire, fără cunoștințe, fără competențe. Și de-ar fi să crezi publicitatea sforăitoare a textului despre câștigurile grase ce te așteaptă, iaca așa, după colț, numai cu un simplu clic, o apăsare ușoară de buton, și, gata!, ești milionar!, atunci e chiar un mizilic ce ți se cere: doar vreo 100 $ ori numai 50 $ și, amețit de mirajul câștigului mirobolant, chiar ți se pare o nimica toată. Și dacă ești suficient de naiv să crezi că e un loc unde umblă câini cu covrigi în coadă și că e suficient să întinzi mâna ca să rupi un bucătoi de turtă din zidul casei vrăjitoarei, ca să-ți potolești foamea, atunci ai ajuns exact în locul de pierzanie și risipă condamnat de logica cea mai elementară.
Nu naivitatea unor asemenea navigatori mă deranjează, căci e normal ca omul să pățească multe ca să devină…știutor, dar ceea ce mă deranjează la aceste banere publicitare, ce fac trimitere la niște site-uri ale jocurilor de noroc (ruletă, black Jack, pocher – jocuri de cazino) este …redactarea agramată a textelor.
Ei, dar ce legătură are gramatica cu banii? Are!
In momentul în care mai văd și grosolane greșeli de gramatică pe un site, într-o ‘locuință virtuală’, care mă invită să fac ceva, scoțând bani din buzunar (ceva de genul: ‘dacă nu va-ți clarificat până acum, poate că ceea ce urmează o să vă lămurească’), atunci îmi pun serioase întrebări asupra profesionalismului proprietarului locuinței virtuale, care mă invită să-i dau bani acum, pentru a câștiga o baniță mai târziu, într-un viitor apropiat. Poate că, neexperimentat(ă) și sărac(ă) cum sunt, aș putea pica în plasa asta sforăitoare, dar mă fac să deschid ochii și să fiu atent(ă) tocmai greșelile de gramatică sus-menționate. Și câtă încredere aș putea avea în pregătirea cuiva, ca să mă îmbogățească peste noapte (abstracție făcând de subțirimea unui astfel de raționament), dacă nu a știut să se pregătească la un nivel elementar de școlarizare? A chiulit? A fost repetent? Poate corigent? Era recalcitrant la orice efort educativ?
Cât de convigător comercial poate fi un text cu greșeli de gramatică, care se repetă? Căci, să fim înțeleși, nu e vorba doar de O GREȘEALĂ, ci de mai multe…

 

Psihologia copilului

Mi se pare minunat să încerci să vezi un copil din interior, să încerci să te transpui în pielea lui, în modul lui inedit de a gândi, de a face corelații curioase, ca și cum ar funcționa, ca legi supreme, hazardul imaginației și libertatea improvizației. In ceea ce spune nimic nu pare să aibă legătură (logică) una cu cealaltă, sunt ca niște piese de puzzle care nu se leagă între ele. Dar tocmai în asta constă farmecul copilului în ineditul reprezentărilor, emoțiilor și sentimentelor lor.  Curiozitatea lui mereu vie, faptul că nu simte limitele gândirii (așa cum o simțim noi, adulții, care vedem clar posibilul și imposibilului, realul și irealul) și că, pentru el, frontierele se amestecă, că e suficientă un pic de stimulare, venită dinspre realitate, pentru a porni în zbor pe pegașii fanteziei.

http://sites.google.com/site/luanaaldor/paginadepornire/zicerile-lui-marcel

 

Atilutza

Ce-i cu noi, fraților, surorilor, de nu mai știm să ne alegem conducătorii, șefii, capii, din cei care-s elibigili de câtre cei mulți? De ce nu îndrăznim să-i combatem, când greșesc, să-i punem la punct, când calcă în străchini și pe sentimente, să-i demolăm, când dovedesc că n-au nici un har la condus, ci numai la pus bețe-n roată activităților generale și oamenilor din subordine?
Mă uit în jur, mă uit la mine, mă uit la alții și sunt, întâi, speriată de câtă umilință poate exista în noi, câtă răbdare și cât îndoire de spinare, numai pentru a ne păstra locul subordonat de muncă, când asta înseamnă să înghiți mizeriile unuia/uneia pus(ă) peste tine, fără competențe notabile, numai prin impostură (fraudă și furt intelectual, nepotisme și pile). Cât o s-o mai ținem așa, umili și îndoiți de spinare, în fața unui șef, dezumanizat până la a reprezenta obiectual ‘Tipătul’ lui Eduard Munch, fără încărcătura metafizică a taboului citat, ci doar cu excesul grotesc al unui urlet întins pe toată pânza, depăsind paroximul răbării noastre?
Am întâlnit șefe mai lipsite de umanitate decât bărbați în aceeași funcție care s-au dovedit mai înțelegători față de condiția maternă a gravidității.
Șefa te obligă, în luna a șaptea, să prestezi activițăți care comportă risc mare asupra sănătății fătului, iar șeful de peste ea, văzându-te cum te legeni cu greutate, ca un vapor cu cala mult prea plină, te trimite cu compasiune la odihnă, spunându-ți că nu înțelege care a fost mocofana fără minte ca să-ți ceară, pe un soare potopitor, să stai în picioare ore în șir, pentru a-i satisface ei imaginea puterii absolute.
Șefa te trimite să urci, de zece ori dus-întors patru etaje, și să alergi cu niște amărâte de documente după semnături (așa zis ultra-urgente), când știe foarte bine că ai o sarcină cu probleme, că ai avut scurgeri de sânge și că, deși ești în primul trimestru de sarcină, poți avorta oricând, chiar pe scările pe care te trimite să le urci cu râvnă, cu toate că acele documente mai pot aștepta…
Șefa îți urlă-n cap, zi de zi, disprețul ei suveran față de profesionalismul tău, mai abitir când te vede însărcinată și știe că nu mai ai mult până naști. Iți poate găsi înlocuitor/înlocuitoare, nu este nimic așa urgent, și asta e oricum sarcina ei, dar ea nu vrea, ‘ nu vor mușchii ei’ și gata…Trebuie să te dai de ceasul morții, să-ți afli tu un înlocuitor, făcând, de fapt, treaba ei, ușurându-i munca, iar ea hălăduind victorioasă și cu spume la gură peste muțenia ta umilită.
Atiluța nu știe, n-are de unde, că stresul pe care-l întreține avan la serviciu îți poate provoca, dacă ești sensibilă (și n-ai cum să nu fii în această perioadă…de grație, în care vrei să aduci pe lume un alt pui de om), un avort. Ea n-are acasă nici cățel, nici purcel. E singură cuc și are doar conturi grase în bancă și vreo trei case primite, cică, moștenire, pe care probabil le-a închiriat, ca să-și rotunjească veniturile și așa destul de substanțiale, pe care nu le folosește nici măcar ca să îngrijească un canar. Singura ei menire pe lume este să-ți facă viața amară, să-ți facă dosare sau fișe (ca în vremurile comuniste) să te împroaște cu venin și să te spurce, când ți-e lumea mai dragă, și-ai și tu chef să te gândești la puiul pe care-l porți acolo, în burtică, sau pe care vrei să-l alăptezi, da’ nu poți, fiindcă atiluța te-a sunat în concediul de maternitate și te-a pus să rezolvi niște probleme, care erau, în realitate, de competența ei.
Dosarele cuprind un fel de ghid cu toate minusurile tale (nimic pozitiv, firește) cu toate zvonurile, de genul folclor incriminant și comic ce circulă pe spinarea ta, zisele răutăcioase și neverificate ale unora din ambianță, care i-au lins suficient dorsalul, ca să-i câștige încrederea sau care au strâns mână de la mână ca să-i ia, de 8 Martie, un lănțișor de aur (nimic mai prejos nu suportă să fie atârnat la gâtul ei ridat). Nici n-o interesează să te întrebe cum a fost în ‘x’ sau ‘y’ situație, să-ți audă părerea, așa cum face un om cu capul pe umeri.

 

Carpaccio

Fiindcă vorbeam despre ce e bine să mânânce omul, ca să-și păstreze sănătatea, dat fiindcă majoritatea bolilor noastre provin dintr-o alimentație greșită, am să vă prezint un antreu numit ‘carpaccio’. Ne-am înconjurat de lucruri care ne dăunează în cel mai înalt grad, care ne induc celule distrugătoare în corp, într-un cuvânt ne provoacă cancer.
Pentru cei care încă nu știu, a mânca carpaccio înseamnă a mânca carne de vițel crudă. Sunt, mai exact, felii de vițel tăiate foarte subțire, aproape transparente de subțiri ce sunt.
Cum se consumă carpaccio în cel mai simplu și ‘negătit’ mod?
Se pune o felie de carne pe pâine prăjită, unsă în prealabil cu unt, iar deasupra feliei de carne se presară sare și piper. Eu mai adaug cimbru (este știut că acest ingredient este, alături de lămâie și usturoi, un antibiotic natural) și usturoi granule.
E un deliciu, vă garantez. Și, în afară de asta, curpinde fier, atât de necesar eliminării anemiei la copii și procesării vitamiei D în organism.

 

Privirile foamei

M-am decis să fiu mai atentă la semne. La semnele corporale emise de cei din jur. Dacă e adevărat, și nu știu nici un motiv pentru care nu ar fi, că 55% din comunicarea noastră rezidă în semnificațiile transmise de…poziții, priviri, gesturi și atitudini ale corpului (limbajul non-verbal) și numai 7% sunt atenți la conținutul celor spuse, restul aparținând modului cum se ține discursul (38%), tonului și accentuării cuvintelor (o artă a oratoriei demult dispărută din instituțiile noastre educative), atunci vă dați seama singuri ce importantă este citirea unor astfel de semne ale trupului și intepretarea lor cât mai corectă. E adevărat că astfel de semnale sunt percepute, uneori, instinctiv, deci nu suficient conștientizate, raționalizate; de aceea suntem mirați de multe ori și ni se pare inexplicabil cum de o anumită persoană, cu aparențe modeste, are succes într-o adunare publică, este ascultată și-și vrăjește publicul, iar alta, cu aparent mai multe șanse, nu.
Sar la întâmplarea mea, enunțată în titlu.
Eram într-un troleibuz, venind dintr-o vizită amicală, noaptea târziu, aproape orele 22,00, un troleibuz cu care trebuia să traversez tot orașul ca să ajung acasă. Amicele mele mă încărcaseră la plecare, așa cum se obșnuiește cu oaspeții la care ții, cu mici daruri alimentare ce le avuseseră prin casă în acel moment: banane, roșii mari și zemoase,de grădină, curmale fără sâmburi.
M-am așezat pe unul din scaunele care te plasează față-n față cu întâmplătorul tovarăș(ă) de călătorie. La jumătatea călătoriei mi se făcuse cam foame și am scos o banană, începând să mănânc din ea cu privirile mutate în întunericul de afară. Insă, nu știu cum, la a doua sau a treia îmbucătură, mi-am întors privirea spre bărbatul din fața mea, șleampăt îmbrăcat, cam îngălat, slab, încărunțit și la o incertă vârstă a bătrâneții, să fi avut 55, poate 60 de ani. Un bătrân, într-un cuvânt, singuratic și beneficiar al unei pensii subțiri și inconsistente, probabil un locuitor al vreunui azil. Stătea cu picioarele îndreptate spre ușa troleibuzului, iar spatele era sprijinit de fereastră. Se poate spune cumva că stătea de-a latul scaunului, nu-l vedeam decât din profil. M-a frapat greutatea cu care își muta privirea de la banana mea spre ușă, deși gestul nu a durat mai mult de câteva secunde, și apoi a rămas cu privirea ațintită cu înverșunare spre ușă. A fost o privire care m-a făcut să mă întreb dacă…nu-i era foame. Am încercat să analizez și alte semnale, imaginându-mi ce reacție ar fi avut în cazul în care, oferindu-i ceva de mâncare (ceea ce aveam la mine), ar fi început să țipe cu indignare și ce tărăboi ar fi făcut, legat de îndrăzneala mea de a-l umili. La gândul unei asemenea reacții, am ezitat preț de câteva stații, dar mi-am spus că aș suporta mai bine tărăboiul, decât ideea că nu am putut ajuta un pic un flămând. Apoi, am scos din rucsac toate alimentele pe care le aveam la mine și i le-am ofeirt, pe tăcute, din gesturi.
A fost foarte surprins, parcă nu-i venea să creadă, și mi-a mulțumit din ochi, pe muțeste, dar nu s-a aruncat asupra lor, ca un leu hămesit, le-a băgat în plasa lui. Acum eram de-a dreptul stânjenită și mă întrebam ce-o să fac în continuare. Norocul meu că a coborât după nici două stații, aruncându-mi aceeași privire plină de gratitudine.

 

Dezvolta-ti spiritul de observatie

Un exemplu de analiză a mesajelor non-verbale, luat din cotidian.
Intr-una din zilele astea de vară, am trecut pe lângă o terasă a unui restaurant, era dimineață, în jurul orei 10,30, și la una dintre mese, memoria mea vizuală a înregistrat următoarea scenă, chiar dacă am trecut rapid pe lângă ea.
Erau doi tineri, un el și o ea, stând de vorbă și având în fața lor niște sucuri. Să fi avut ei împreună totalul numărului meu de ani…Vreau să spun prin asta că nu prea aveau experiență, se aflau la vârsta tatonărilor și a mirărilor candide, cu toate că aveau fiecare până-n douăzeci de ani.
Posturile lor era următoarele:
1) Băiatul, înalt, frumușel, curățel și bine făcut, chipeș chiar, vorbea volubil, fâră pauze și fără să pară interesat prea mult de reacțiile interlocutoarei lui. Era prea captivat de sunetul propriei voci sau de modul în care își făcea istorisirea. Tinea coatele pe masă și gesticula cu palmele în sus, ceea ce înseamă că vorbea cu sinceritate, nu falsifica cu nimic conținutul spuselor lui. Animația și vorbăria lui părea să nu bage în seamă poziția fetei, a tinerei din fața lui.
2) Fata se lăsase în jos pe scaun, intrase pe jumătate sub masă, cu picioarele întinse și încrucișate unul peste altul. Nu îl privea pe interlocutor, ci privea undeva sub masă, la vârful picioarelor încălțate cu sandale. Poziția ei era ca și cum fluxul neobosit al vorbirii celuilalt ar fi împins-o cu putere sub masă, ca să caute un ascunziș, un refugiu, unde să se poată cu ușurință sustrage unei ascultări atente.
Pentru mine a fost clar că fata se plictisea, probabil nici nu mai asculta ce i se spunea, ci doar încerca să reziste eroic, găsindu-și ceva de făcut pe sub masă, studiind baretele sandalelor rugozitățile din pavajul în carouri al terasei. Picioarele încrucișate sub masă indicau că este ostilă sau că cel puțin se pregătește, mai greu, să iasă din această sechestrare tiranică din partea tovarășului de pahar, inițial voită, și non-participare la discuție.
Ce-l împiedica oare pe acest tânăr care gesticula volubil să vadă că interlocutoarea lui, nu-l asculta de loc? Era un discurs în vânt. Era prea orbit de firul proprei lui demonstrații, prea absorbit, vorba lui Camil, de jocul ideilor, jocul ielelor? Sau, pur și simplu, se admira pe sine prea mult în timp ce vorbea dat fiind că nu se auzea decât vocea lui? Preopinenta lui (o fi vorbit ea cândva înaintea lui, putea să fie un răspuns pe care i-l dădea el acum, dar se lungea mult prea mult) tăcea și iar tăcea, alunecând sub masă – pic cu pic sub avalanșa de vorbe? Nici măcar nu se ostenea să întrețină conversația cu niște interjecții sau comentarii aprobatoare gen: ‘Așa?’ ‘Parol, mon cher!?’ ‘Ei, zău…’, ‘Da’ nu mai spune dom’le!’, ‘Ia, auzi!’ ‘Carevasăzică, așa…!’ etc

Enter your email address:

Delivered by FeedBurner

 

Posesorii de diplome

Niște puncte pe câțiva ‘i’ trebuie puse.Teama de-a avea posesori de diplome fără acoperire, este o teamă de existență a formelor fără fond, nu-i așa? De unde rezultă că lucurile ar merge în gol, în sec și fără nici un avans cât de mic spre o altă treaptă a existenței individuale, mai întâi, și, mai apoi, colective.
Este cât se poate de adevărat că ‘robespierrii’ profesoratului n-au nici o șansă să impună ceva din rectitudinea evaluării, dacă nu au susținerea oficială a autorității școlare pentru care lucrează…Iar pentru susținerea oficială (director de școală, șef de catedră) contează mai mult banii care intră sau sunt aduși de prezența unui elev/ student în clasă/ sala de seminar.
De fapt, scandalul cu Spiru Haret nu este chiar un fum fără foc. In universitățile private, se naște și persistă cel mai neplăcut mod de a înțelege relația dintre finanțarea studiilor, însușirea serioasă a cunoștințelor și evaluarea profesorală. In căpușoarele încă adolescentine ale studenților privați s-a încuibat ciudata idee că ‘dacă mandea plătește, atunci mandea hotărăște ce notă primește!’ Pe de altă parte, gândiți-vă și la cum ar rămâne clasa de seminar goală, dacă ar fi picați aproape toți prin evaluări corecte! Cei mai mulți n-ar persista în pregătire, ci doar ar schimba o facultate privată cu alta mai permisivă…din acest punct de vedere.
Din păcate, cunosc întrucâtva ‘caii albi și breji’ ai universității incriminate de actuala conducere a ministerului învățământului (aflați, cum altfel?, în posturi de conducere), care nu fac cinste numelui glorios al patronimului lor, S. Haret, primul român care și-a dat doctoratul la Sorbona și l-a obținut în mod strălucit! Ei, vedeți, că învățământul românesc era chiar foarte bun, chiar și la începuturile lui, când încă nici măcar nu era atât de organizat ca azi…pot spune batâr că, vorba lui săracu’ nenea Iancu, aproape lipsea cu desăvârșire. E interesant de amintit că Spiru Haret a fost și primul ministrul al Cultelor și învățământului și, prin eforturile lui, s-a modernizat educația la toate nivelurile (primar, secundar, universitar). Ei, și acum să-mi spuneți mie: de unde și cum a putut învăța Spiru Haret atâta carte cât să-i impresioneze profund pe …sorboniști? Vă pot da și alte exemple, dar nu vă mai rețin.

 

Icoana din tău

In toată această degradată și acidă imagine a învățământului românesc, pe care majoritatea o vede și o exacerbează, se uită prea adesea că au ieșit elevi și studenți eminenți (apreciați mai mult în străinătate: olimpiade, burse de studiu, burse doctorale) care s-au întors în țară, părărsind opțiuni financiare și perspective de viitor mult mai bune, ca să lucreze spre…bunăstarea ‘țărișoarei lor’. Si ce credeți că au pățit mai departe? Li s-a răspuns că sunt prea calificați pentru crăcuța pe care stă postul solicitat de multimedaliatul nostru și că nu au posibilitatea să-l primească în sânul lor, cald și hrănitor. De ce? Un supercalificat ar fi desființat cel puțin un loc sau două de muncă. E ca și munca robotului industrial. Cu cât știe face mai multe lucruri, cu atât se reduce numărul de posturi ale căror listă de cerințe și profil pretindeau execuția acelor sarcini. Supercalificarea ne sperie, mai bine rămânem la lecția de mecanică primitivă a roții.

 

Ancheta de teren: neologismele

Imi propun și vă propun să investigăm (un fel de anchetă pe teren virtual) cu ajutorul vorbitorilor de limba română și a cunoscătorilor de limba engleză ce echivalente s-ar putea găsi în cazul unor anglicisme care ne-au invadat așa cum îl năpădesc un roi de albine pe bietul prisăcar neglijent și agitat, gata să-l sufoce cu căldura trupurilor lor, dacă nu le acordă întreaga atenție. Exagerez, desigur, un pic, dar cred că există riscul sufocării limbii autentice, din momentul în care o lăsăm invadată de …diferite cuvinte străine, fără a le adapta spiritului limbii, acolo unde…se poate. De pildă, nu mi-aș fi imaginat deloc, în urmă cu puțin timp că aș putea folosi chiar eu-însămi un neologism într-o formă neadaptată limbii române, precum acest “bloguiește-mă” și încă la o formă de imperativ a unui verb reflexiv…Insă, ca multe alte anglicisme, unele mai noi, altele mai vechi (exemplul care-mi vine în minte aici este “lider”), și termenul ‘blog‘ din care s-a derivat verbul ‘a blogui’ a fost pe jumătate adaptat spiritului limbii. Un articol amplu cu privire la această temă a scris Rodica Zafiu, cercetător de la ILR, și unul dintre actualii prodecani de la Facultatea de Litere a UB, șefă de catedră și conferențiar de marcă al Academiei,despre termenul ‘blog’.
Citindu-i-l, am inceput să cred că o atitudine puristă, de eliminare și de găsire a unui echivalent românesc care să acopere noutatea referențială a termenului respectiv, este anacronică și ușor ridicolă, și ar avea aceeasi sorți de izbandă precum încercarile școlii ardelenești de lingvistică din vremea lui Titu Maiorescu și Bogdan Petriceicu Hasdeu. E vorba de școala condusă de Timotei Cipariu si August Treboniu Laurian. Lor le-a venit ideea de a elimina toate cuvintele nelatinești (de origine slavă sau greacă) din limba română și de a propune, în intenția de a păstra puritatea de origine romanică a limbii române, echivalente lexicale românești, un fel de calcuri lingvistice (traduceri ad litteram a sintagmelor incriminate) a terminologiei de origine străină. Un exemplu: “astronomiei” i-au zis “stelământ pământos”. Sună ridicol nu-i așa? Si au mai avut o propunere…riscantă, tot din voința de a evidenția asemănările dintre română și latină: să se adauge în coada substantivelor terminate în -ție sufixe nominale ca – iune, -ciune, -țiune etc. ca indice morfematic a romanității limbii. Vasile Alecsandri, recunoscut pentru firea-i amabilă și spiritul necombativ, s-a dezis de data aceasta de natura sa și i-a ridiculizat el-însuși într-un dicționar grotesc al limbii române stricate de susținătorii ‘cipariștilor’ și ‘treboniștilor’: situațiune, abnegațiune, concluziune, îngropăciune etc. Era o pasarească la care, slavă Domnului!, s-a renunțat, sub presiunea majorității intelectualilor de la Iași și București din vremea aceea.
Acum vin eu să vă întreb. Ce cuvinte românești am putea folosi în loc de:
1) blog
2) site
3) web ?

 

Dezvolta-ti spiritul de observatie

Un exemplu de analiză a mesajelor non-verbale, luat din cotidian.
Intr-una din zilele astea de vară, am trecut pe lângă o terasă a unui restaurant, era dimineață, în jurul orei 10,30, și la una dintre mese, memoria mea vizuală a înregistrat următoarea scenă, chiar dacă am trecut rapid pe lângă ea.
Erau doi tineri, un el și o ea, stând de vorbă și având în fața lor niște sucuri. Să fi avut ei împreună totalul numărului meu de ani…Vreau să spun prin asta că nu prea aveau experiență, se aflau la vârsta tatonărilor și a mirărilor candide, cu toate că aveau fiecare până-n douăzeci de ani.
Posturile lor era următoarele:
1) Băiatul, înalt, frumușel, curățel și bine făcut, chipeș chiar, vorbea volubil, fâră pauze și fără să pară interesat prea mult de reacțiile interlocutoarei lui. Era prea captivat de sunetul propriei voci sau de modul în care își făcea istorisirea. Tinea coatele pe masă și gesticula cu palmele în sus, ceea ce înseamă că vorbea cu sinceritate, nu falsifica cu nimic conținutul spuselor lui. Animația și vorbăria lui părea să nu bage în seamă poziția fetei, a tinerei din fața lui.
2) Fata se lăsase în jos pe scaun, intrase pe jumătate sub masă, cu picioarele întinse și încrucișate unul peste altul. Nu îl privea pe interlocutor, ci privea undeva sub masă, la vârful picioarelor încălțate cu sandale. Poziția ei era ca și cum fluxul neobosit al vorbirii celuilalt ar fi împins-o cu putere sub masă, ca să caute un ascunziș, un refugiu, unde să se poată cu ușurință sustrage unei ascultări atente.
Pentru mine a fost clar că fata se plictisea, probabil nici nu mai asculta ce i se spunea, ci doar încerca să reziste eroic, găsindu-și ceva de făcut pe sub masă, studiind baretele sandalelor rugozitățile din pavajul în carouri al terasei. Picioarele încrucișate sub masă indicau că este ostilă sau că cel puțin se pregătește, mai greu, să iasă din această sechestrare tiranică din partea tovarășului de pahar, inițial voită, și non-participare la discuție.
Ce-l împiedica oare pe acest tânăr care gesticula volubil să vadă că interlocutoarea lui, nu-l asculta de loc? Era un discurs în vânt. Era prea orbit de firul proprei lui demonstrații, prea absorbit, vorba lui Camil, de jocul ideilor, jocul ielelor? Sau, pur și simplu, se admira pe sine prea mult în timp ce vorbea dat fiind că nu se auzea decât vocea lui? Preopinenta lui (o fi vorbit ea cândva înaintea lui, putea să fie un răspuns pe care i-l dădea el acum, dar se lungea mult prea mult) tăcea și iar tăcea, alunecând sub masă – pic cu pic sub avalanșa de vorbe? Nici măcar nu se ostenea să întrețină conversația cu niște interjecții sau comentarii aprobatoare gen: ‘Așa?’ ‘Parol, mon cher!?’ ‘Ei, zău…’, ‘Da’ nu mai spune dom’le!’, ‘Ia, auzi!’ ‘Carevasăzică, așa…!’ etc

Enter your email address:

Delivered by FeedBurner